Carmen Voisei-pictural în vers liric

februarie 28, 2016 în Cărți de Cristina Ștefan

5/5 (1)

Carmen Voisei-pictural în vers liric2896e0e7a4dc8f6cbe83f00be72b07d6-3731056-700_700

Astăzi, poezia română se confruntă cu un fenomen aparte: anonimatul unor poeţi foarte buni şi celebritatea altor poeţi evaluaţi sau autoevaluaţi fals ca a fi celebri. De aceea, singura în măsură să selecteze ierarhia lor în lecturile mele, dar şi practic, în Cenaclul literar Lira21, este propria mea conştiinţă estetică. Din cornul abundenţei literare contemporane, reviste, emisiuni tv de promovare, lansări de carte, evenimente, site-uri ce se vor literare, bloguri ce se vor elitiste, aleg ecourile propice propriei mele stări de poezie. Altminteri, poezia ar deveni o dietă care m-ar duce la obezitate şi filonul de aur al cititorului ar muri prin exces.

Până acum, literatura română se istorisea prin curente literare şi aşa-zisele „valuri de poeţi”, în special decenale, fiecare cu barzii la vedere, în manuale şcolare sau cursuri universitare, în dicţionare, în istorii literare. Acum avem de a face cu un întreg ocean poetic, iar critica literară în câte o iolă fulgurantă, ivită ici şi colo, poate doar să-şi aleagă vreun promovabil sau vreo stea din talazurile de poeţi aliniaţi spre ţărmul recunoaşterii artei lor.

Tind, de la începutul jurnalului meu de lectură, să scriu despre poeţii invizibili sau timizi, sau cu bun simţ în a ieşi la taraba târgurilor de carte, poeţi buni, nevăzuţi sau văzuţi doar în comunităţi literare restrânse.

 

Pe Carmen Voisei am cunoscut-o la evenimentele literare ale Bacăului, fiind o prezenţă discretă şi elegantă, dincolo de implicările sale culturale date de funcţia sa de director al Şcolii Populare de Artă Bacău. Capacitate intelectuală remarcabilă, Carmen Voisei a absolvit Facultatea de Artă din Iaşi la clasa pictorului Ilie Boca şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Petre Andrei din Iaşi unde a şi rămas un timp ca asistent universitar. Câţiva ani buni a făcut pictură iconografică şi decorativă la New York, dar a şi tradus din poeziile sale, iar americanii i-au răsplatit corect munca şi talentul.  Calificarea în finala celebrului concurs organizat de THE NATIONAL LIBRARY OF POETRY,  i-a adus premierea  poemului TENDER AUTUMN care  a obţinut, în 1998, Editor’s Croice Award şi a fost inclus în antologia A SUN -FILLED DREAM,  la The National Library of Poetry, Chris Tyler Editor, alături de datele biografice ale autoarei. În urma acestui succes a fost aleasă ca membru distins al International Society of Poets, după ce, la 19 ianuarie, devenise deja membră a The National Authors Registry, însă confirmarea definitivă a fost dată de primirea, în noiembrie 1999, ca membru activ al New York Academy of Sciences.  

 

În ţară, a publicat mai multe volume de poezie,  Confesiuni, 1993, Ed. Plumb, Pasărea nopţii, 2007, Ed. Corgal Press, Templul iubirii, 2010, Ed. Corgal Press, dar şi literatură pentru copii, Noapte bună, copii!, 1994, Anotimpurile copilăriei, 1996, şi versiunea bilingvă pentru Seasons of childhood, în 2002.d91a239d3f9865ea7083218253449c0e-3731056-700_700

Citind cele trei volume, în ordinea apariţiei lor, realizez şi parcursul poetic al autoarei, înregistrat în aceşti ani, odată cu schimbările şi răspântiile drumului său, supus transformărilor, luărilor de capăt, experienţelor uneori dramatice, dar mereu ascendente spiritual. Şi cum altfel ar vedea un pictor-poet aceste repere prin prisma creativităţii lirice decât reflexiv, vizual şi contemplativ pictural?

Primul volum, Confesiuni, 1993, editat şi în Sua, bilingv, a obţinut premiul revistei Tribuna la Concursul naţional de poezie George Bacovia, Bacău, 1992. Cuprinde poezii  meditative, de stare, momente vizuale cu cerneri contemplative de un diafan trist, bacovian, cu presărări fine de elemente realiste, ceea ce, simbiotic resimţit, duce la un poiesis al liniştii, al tăcerii, excepţional transmis.

“Ce linişte, doamne, strigătoare de timp

se năştea şi spărgea

carapacea secundei

ce linişte năruitoare de spaţii

se  abătea peste ochiul gândului”…(De parcă)

 

Versul este gând şi filtrare de imagini, ancorând universal sinele, în tot ce înseamnă materie, mişcare, undă şi umbră. Citind, te vezi acel atom important în lanţul cromozomial al cosmosului, tu, Om, aici, o mică folosinţă  ataşată marelui angrenaj inteligent…şi toate aceste transfigurări sunt unduite vibrant poetic. Carmen Voisei denotă o linişte lucrătoare minţii, o linişte avertizoare iluminării care ocroteşte gândul, îl apără de nevolnicii şi nimicnicie, este liniştea meditativă a înţelegerii existenţiale.

“Ce linişte, ce linişte

    mult aşteptată

înserarea aceasta

picotind în calea drumeţului ostenit

şi prin fumul arinişului

iluzia căutându-şi nerăbdătoare culcuşul”(Ca o iluminare)

 

Găsesc foarte interesant un procedeu stilistic original folosit la Carmen Voisei, imaginea se transformă în metafora în mod pictural, ca şi cum, practic, un tablou capătă flux, devine fluid, se face imagine mişcată, filmată, ca şi cum cuvintele pictează şi se pictează între ele, devenind altceva, mai poetic, mai înalt, mai impresionant. Şi această metaforă de şevalet, vie, surprinsă în timpul lucrului, se întâmplă doar unui pictor liric, cele două arte combinând nuanţele expresiei până la sublimare estetică. Iată!

„Îmi plac salcâmii în floare,

ca un vis al zăpezilor pure,

salcâmii fulgeraţi

de secera lunii,

salcâmii înfioraţi

de adierea târzie,

salcâmii aceia abia răsărind”...(Salcâmii)

 

 

Al doilea volum lecturat, Pasărea nopţii, 2007, este prefaţat de criticul Cornel Galben şi dedicat copiilor poetei. Aici poezia devine esenţializată, simbolistica este folosită în tonuri confesive, liniştea capătă sonor delicat iar singurătatea, argumentare. Spaţiile, timpul se restrâng în încercarea de a se pune de acord cu structura fragilă, delicată dar mereu luminoasă al acestui eu liric vizionar.

„Pasărea nopţii bate cu

ciocul în geam, sună clopotul oare?

vei fi treaz, vei spune că

o fi fost un cutremur”…(Pasărea nopţii)

 

Desenele lirice cuprind naturi vii, simulări ale realităţii, ale trecutului devenit ilustraţii, şi ce este remarcabil ar fi lipsa oricărui convenţionalism al discursului, prin muzicalitate creând inefabilul oricărei imagini nostalgice, melancolice. Metafora aici este cufundată  în contururi colorate tactil:

Mama trebăluind

prin visele mele „(natură vie cu ierburi)

sau în poezia Turla bisericii

„Turla bisericii- înălţime de suflet

sfinţii pe ziduri- imagine de album”

 

Al treilea volum, Templul iubirii, 2010, este cel mai recent şi care reflectă poiesisul experimentat, personalizat şi de mesaj, al poetei Carmen Voisei, despre care criticul profesor Grigore Codrescu, în prefaţă, spune că: „atinge pragul de sus al creativităţii, în poeme precum Invenţii, în care metafora şi ideea poetică, sprijinindu-se reciproc, dau originalitatea imaginii şi suportul de originalitate al viziunii poetice.”

„Ochiul a inventat

ordinea culorii în suflet

mişcarea florii este

o subtilă respiraţie

a dimineţii de vară.”( Invenţii)

 

Volumul, unitar conceput, se axează pe arhetipul floral, un templu al florilor captivând sentimente, stări, o alegorie a realităţii de azi cu denaturările ei. Mesajul clar transmis de poetă se transcrie pe imundul contemporan, descătuşat, paradoxal, în raiul florilor pe pământ, în locul unde florile şi iubirea ar fi graficul funcţiei existenţialiste.

În acest grupaj, lirismul tăcerii şi al însingurării este unul afirmativ, se implică manifest social,  cuvântul metaforă revine cuvântare.

Templul florilor- templul iubirii este spaţiul divin în care poezia nu mai alunecă alinător, misterios şi tandru, ci dă înţelesuri clare în contur social, chiar dacă metafora este arhiprezentă în continuare de stil şi expresie. Florile se veştejesc şi mor într-o lume care ar fi trebuit să fie templul iubirii.

„Şi zidurile repetându-se

cu ceremonie, şi tu divizându-te

la nesfârşit prin pustiul înaripat

şi cineva cuvântând înaripat

despre dezvoltarea controlată

a planetei.” (Flori veştede)

 

Cei care mai iubesc, cei care simt frumosul înconjurându-i, devin proscrişi, devin damnaţi, într-un spaţiu pustiit de idei şi comportamente nobile, sunt vetuşti declaraţi piese muzeale.

„Tăcută lumina stelară pogorând

peste lipsiţii de vlagă, refugiaţi

într-o mirişte din mileniul trecut

declarată minunea naturii

de mâine.”(Câmpul deşert)

 

„nu e tocmai sigur că vei intra

în şomaj

acum floarea s-a închis în sine,

receptacolul ei ascultă vocea

Europei Unite. Doamne, ce-i de făcut?”( În marginea nopţii)

 

 

Citind, ca în Bacovia redivivus, azi actualizat, dar cu acelaşi corolar sumbru al pustiului, al târziului, omniprezente, impresia rămâne de îngrijorare, de neîncredere şi încordare, într-o ecranare onirică. Visul florii de a erupe frumuseţe într-un sol murdar, otrăvit, nu râmâne decât închipuire, iluzie arsă a prezentului trăit.

„Prea departe, nu ştiu, doamna

visează pe o insulă, floarea

oftează. Clipa aceasta este,

dintre toate, singura trează.”(Floare oftând)

 

O metafizică a florii crescute într-un mediu ostil, dar Carmen Voisei, expune această gândire într-un ritual poetic propriu, calm, echilibrat, meditativ. Poetica aceasta fermecătoare pare a avertiza delicat, pare a fi un crez artistic geamăn pictorului şi poetului artist, devotat esteticii sale ca destin: noi, oamenii flori, mai visăm la o lume ca un templu al iubirii.

 

„Doamne, ce confuzie ne pândeşte

pe noi, cei sortiţi fericiţi,

abandonaţi prea curând. Iată, alături, o ilustrată

rechemând fluxul alterat al memoriei.” (Floare de colţ)

 

Concluziile acestei lecturi, ar trebui să urmeze drumul florilor şi al iubirii, cu aceeaşi tenacitate în frumuseţea versurilor poetei Carmen Voisei, în alte şi alte creaţii artistice spre încântare de cititor.

 

 

Cristina Ştefan, 8 nov, 2014

Note