4.

Rodin. I-a luat câteva săptămâni. De acum înainte, poate să admire oricând „Sărutul” reprodus cu migală obstinată în cele mai fine detalii. Se deosebeşte, totuşi, de original. Degajă ceva din el însuşi, familiar, de parcă infuzase cu propria energie opera marelui sculptor. A meritat efortul. Ai la îndemână dovada că îi poţi atinge pe monştrii sacri; iluzia că le poţi fi asemenea. E o frumuseţe copiată, şi totodată, o entitate nouă care-ţi poartă amprenta. Nu dorea să-şi însuşească talentul lui Rodin, nici al oricărui alt maestru consacrat. Copia tot copie rămâne. Creaţiile proprii vin din altă sursă, îşi au izvorul lor tainic. Operele artistului emană Inspiraţia, mai exact energia ei, care trece prin el ca lumina prin prisma culorilor. Cine are urechi, să audă, pentru că e muzică. Sculptura o percepea ca pe arta cea mai apropiată muzicii. Statuile cântă. Ale lui Rodin, la sigur. Muzica divină capătă forme concrete, delicate, măreţe, distinse, complicate…, în funcţie de interpretare.

Oare cum ar fi să conceapă un „Sărut” al său? Probabil, nimic asemănător cu acesta. Ar fi mai puţin, poate chiar defel carnal. O alegorie, apropierea buzelor şi nu neapărat atingerea lor, contopirea ar lua alte forme, caste şi cotropitor de senzuale, care ar transmite dulceaţa nedomesticită, abandonul…

Semnalul de apel l-a reaşezat aproape brutal în lumea obiectelor. Fiică-sa, zice că vrea să-l vadă. Notele rugătoare ale vocii ei îşi exercită efectul hipnotic. O fi având nevoie de bani. Are o pramatie de bărbat care îşi iroseşte timpul prin casinouri. Îi spusese să-l lepede, dar parcă ea ascultă vreodată. Cum poate fi copilul lui atât de prost.  Să nu-şi dea seama că iubit-su o foloseşte. Îi toacă salariul pe jocuri, practic îi toceşte tinereţea. Mai şi bea, se pare. „Şi tu cine eşti, mă rog, să-i judeci? Oare din cauza mea… poate eu sunt de vină că l-a ales pe ăsta. Cel mai greu de acceptat e că-l iubeşte, e topită după derbedeu.” Fusese atât de perfectă, lumina lui. Avea trăsături de madonă italiană, brunetă. Doar trăsăturile feţei, firea i se formase voluntară şi impulsivă ca a măică-sii şi a lui. Are cui semăna. Un timp se alinase cu gândul că fiica ar putea fi justificarea, unicul lucru bun rezultat dintr-o căsnicie toridă, contaminată de gelozie şi ambiţii şi sleită până la urmă de ură.

Privirea îi flutură plină de venin asupra copiei „Sărutului”. Brusc, îi veni s-o împingă de pe suport, să simtă bucuria barbară văzând cum se face bucăţi.

Înşfăcă geaca şi ieşi trântind uşa. Aerul de afară miroase crud a ploaie rece, abia sfârşită, şi a îmbobocire nerăbdătoare, furtunoasă pe sub scoarţa ramurilor. Câţiva nori fumurii se luptă cu soarele, iar vântul umed îl făcu să-şi tragă fermoarul geacăi până sub bărbie. Ăstora, însă, ce le pasă. Doi tineri îi veneau plutitor în întâmpinare, ţinându-se de mână, şi-ar fi jurat că le strălucesc diademe pe frunte. „Sărmanii”, caută să-şi înăbuşe o durere veche, mocnită, care-l muşcase la vederea lor. Gândurile năvăliră dezordonate. Îl trăgeau în diferite părţi, îl ademeneau în fagurii cu amintiri. S-au petrecut toate anume aşa? Mereu procedase cum i se părea că-i mai bine, îşi dăduse dreptate, găsise şi explicaţiile oportune, şi o pleiadă de argumente strălucite în favoarea acţiunilor sale. Cu toate acestea, abia privite de la distanţă îi săreau în ochi greşelile admise… nu din prostie, deşi asta părea la prima vedere. Pentru el, acel din trecut, era firesc să reacţioneze astfel, însă cel de azi e altul şi înţelege mai profund motivele reale care-i dăduseră impulsul de a spune şi a face anumite lucruri. Şi probabil că tipul de mâine îl priveşte cu noi reproşuri, compătimire şi înţelegere superioară chiar în momentul acesta. Nici nu observă cum a parcurs pe jos drumul spre salonul de frumuseţe, unde-l aştepta Iulia.

***

De ce acum? Tocmai când se simţea aproape vindecat de angoasele trecute, de frisoanele ce-l chinuie în nopţile cu lună plină. Când îşi văzuse clar alunecările de pe calea cea dreaptă şi prinse curaj că e posibil să le remedieze cu înţelepciunea câştigată anevoios. Îşi schiţase deja un traseu firav spre armonia căreia-i pregătise demult loc în inimă.

Bietul alpinist amator muri îngheţat, dar ajunsese în vârful Everestului. Iar el nici nu începuse urcuşul şi deja se prăvălea în prăpastia propriei naturi. De parcă nişte forţe malefice s-ar amesteca de fiecare dată când i se deschide o pală de lumină la orizont. Îi stârnesc mâlul din adâncime, chipuri schimonosite ies la suprafaţă anume când se simte liber şi capabil de o schimbare radicală. Cum să nu crezi şi în demoni după toate astea.

Paharul cu licoare aşteaptă inocent pe masă, afişându-şi discret nepărtinirea. Nu iese nici un şarpe sâsâit să i se prelingă în ureche şi să-i susure momeli cu promisiunea eliberării. Ştie exact ce-l aşteaptă. Trecuse prin aceasta de multe ori. Mâna i se trase inconştient să atingă alcoolul prin sticlă. Spera să-l frigă, însă degetele rămân plăcut impresionate de netezimea senzaţiei. Ar putea să bea doar unul, pe ăsta şi atât. I-ar fi de ajuns, ca să se convingă că nu-l tentează continuarea. Ce mare scofală, un păhăruţ! Se strădui, totuşi, să-şi reconstituie în minte reperele pregătite din timp. Lucrase îndelung asupra lor, iar acum se evaporau unul câte unul ca fantasme lipsite de substanţă. Beţivan… ei aş!, poa’ să creadă cine şi ce vrea, n-am treabă cu nimeni. Privirea scârbită a părinţilor… starea groaznică de după… reproşurile fraţilor… n-au decât. Ruşinea. Nu va mai putea să-şi privească iubirea nici în profil. La biserică va merge, dar va trebui să se ţină deoparte ca un lepros, să n-o atingă putreziciunea. Cu Dumnezeu e altfel. Dumnezeu înghite şi spală toate păcatele cu iertare infinită. Dar ea e fiinţă pământească, limitată, vulnerabilă. Poate fi contaminată. Gogoşi, pe naiba! O muiere ca toate celelalte. Ce tot vine la biserica lui, e plin oraşul de biserici. Îi place să-l aţâţe, asta-i! Deşi o face pe evlavioasa, atenţia unui bărbat bine ca el îi alimentează vanitatea, în primul rând. Toate-s la fel. Caută să-ţi mănânce creierul şi inima.

Şi Iulia e la fel. Din cauza ei se pomeni în zona gri din care o ieşire garantată o vede în acest pahar cu votcă. Îl ridică la nivelul ochilor mijiţi, se include automatismul programat al gestului, gâtlejul e pregătit, când privirea zăbovi pe cercul desenat de lichid, tăios şi rece. Altă rotunjime, albă, moale, visătoare îi apăru în faţă. I se făcu deodată foarte dor de liniştea sclipitoare din preajma cupei. Atunci îşi privi bucătăria de burlac de parcă abia se trezise dintr-o fantasmagorie grotescă.

Scena din salonul de frumuseţe i se derulează din nou, în culori violente, prin minte. Îşi pierduse cumpătul. Urlase la Iulia. Ei şi ce, nu-i sfârşitul lumii, urlă şi alţii. Nu doar a făcut-o idioată iresponsabilă, vacă proastă, dar o şi pălmuise peste faţă. Copila lui, toanta, se înverşunase într-atât, când el i-a spus să scape de derbedeu, încât uităse că sta de vorbă cu tătic-su. Ea prima începu să ţipe indecent: ca el să iasă afară şi să nu-i mai calce pragul la locul ei de muncă. Strigase teatral de faţă cu clientele curioase că n-are nevoie de aşa tată. I-a spus că-l urăşte şi ura ieşea pumnal scăpărând din ochii ei mari şi mânioşi. Trage un fum din ţigara tremurătoare şi iar vede negru în faţa ochilor. Ia sticla şi bea direct din gâtul ei cu nesaţ, simţind cum recele i se strecoară în vintre. Se nimeri sticla cu apă minerală.