Jazz cub de Cristina Ștefan

februarie 21, 2016 în Cărți de Cristina Ștefan

          JC5

                       ROMAN

                 Cristina Ştefan

  Motto: “Ca să pot muri linişitit, pe mine
Mie redă-mă!”- Eminescu

 jayy cub varianta 2De ce scriu

azi întâmplări trecute, de ce văd azi, cu ochi obosiţi, timpuri apuse, mai aproape decât prezentul însuşi, ar fi o stratagemă de a mă opune îmbătrânirii…ar fi frica de moarte în uitare. Păstrare, arhivare, bilanţ, toate noţiunile propriei iertari, sau încercarea comună de a mă explica fiinţă. Poate amintirile copilăriei devin rame autoportretistice dincolo de greşeli de orientare, dincolo de încercările definiţiei de a fi. Scriu pentru mine, apăs pe bliţ şi pe zoom, fotografiez pentru acel acasă din mine, rostuit imagine din copilărie suprapusă peste imagine de maturitate. Un puzzle de ani.

Am 9 ani. Merg des în cimitir cu mama şi cu al doilea meu tată, un om bun. Acolo, la cruce, zăbovesc un ceas sau două şi- i spun tatei ce şi cum prin lumea mea, ce mai fac, cum e mama fără el, cum îmi lipseşte. La fiecare lovitură în zidul cu care mă înconjor, mă întreb dacă el ar fi cu mine altfel aş fi dus povara? Oricum anii ăştia cumpliţi de sărăcie m-au marcat deşi mama şi soţul ei au făcut tot ce le-a stat în putinţă să am tot ce doream. Mi-au cumpărat un pian, luam ore cu un profesor vestit în oraşul nostru, prieten cu ai mei, ne vizităm. Are doi copii, pe Filip şi Dora, mult mai mari ca mine, amândoi foarte buni instrumentişti. Vine şi doamna profesoară de franceză de două ori pe săptămână la lecţii, spune că pronunţ veritabil cu r graseiat.

– Tati, trebuie să te întreb o mulţime de lucruri, nu pleca acum! Ce e cu groapa asta? Pianul meu, te rog!…Stai!

Prin geamurile înalte intră o lumină tăiată de gardul înalt al vecinilor, dar vrăbiile din tei fac un zgomot inconfundabil, e dimineaţă.

În casa vagon, pianul meu negru are alte tonalităţi, şi fiecare pian la care exersez pare a fi un muzician aparte, fiecare pian are un temperament al lui, şi acelaşi pasaj din caietul de note are o altă tonalitate, alt ritm, altă nuanţă. Pianul meu este negru. Aşa mă şi colorează, chiar de solfegiez Verdi, mă temperează spre lied…

De mărţişor e o nebunie prin şcoală, e o adevărată concurenţă, cine primeşte mai multe, profele sunt decorate ca nişte vitrine, toţi  umblăm pe holuri cu mărţişoarele pregătite îndelung acasă, cu câteva zile înainte. Cum vedem o profă, ne repezim cu boldul înainte să i-l pridem pe haină.

– Mamă, ia uite, am 50 de mărţişoare primite! Ce zăpăceală azi! Mă duc prin parc cu Bianca, am şi repetiţie la  Cerc. Vin pe la 8.

Zăpada nu se topise, soarele călduţ şi vântul umed ne readuceau gustul ieşirilor noastre, al plimbărilor prin parc. Bianca era nervoasă. Starea asta a ei… nu reuşea să mi-o transmită şi asta o enerva şi mai tare.

Note