 pe alee mă privea din mormanul de frunze
m-am oprit să-i gândesc adevărul din ochi
el stătea ghemuit
tremura ud şi pe bot
rază din rază de plop
demult în iris lucea
miezul din miezul de lut
nu ating
nu dezmierd
eram două ferestre
răsfrânte în pândă
el arzând
eu îngheţam când şi când
să-mi fie prieten?
să-mi fie călău?
nesomnul de toamnă
l-a numit suflet
cred că-i doar o mirare
aşteptând plumbul greu
într-o carne
străvezie şi moale
stând aşa ghemuit
eu… nu-l înţeleg
între frunzele moarte
e cât cerul întreg |
de 
.jpeg)
Comentarii recente