suntem singuri şi goi ca o pădure fără anotimp

numai tablourile tale cu liliac din vremea

în care iubeam amândoi acelaşi pirat orb a lui Stevenson

numai ele în frumuseţea lor adâncă

mai amintesc de vremea aceea în care bucuria

ne bătea mai tare decât inima

iubirea e un zbor urcat la stele dar rătăcit uneori

de la reguli un zeu bizar care îţi cere

să-ţi amputezi sentimentele în schimbul veşniciei

un cântec de laudă ce uită să amintească de ocna artistului

ce nu-şi înconvoaie spinarea

şi nu se supune loviturii de bici

tu spui că fiecare floare e o amintire a oamenilor despre rai

dar ai început să te îndoieşti de logica lor

ca un pictor rău ce ţine lumina ascunsă în pivniţe

şi nu-şi mai învaţă mâinile să iubească

nu poţi picta doar frumosul ţi-am spus

trebuie să inventezi amănunte

să construieşti o imagine vie dincolo de cea moartă

să vânezi mereu umbra îngerului

ascuns printre oameni