6.

–  A fost un timp, când viaţa avea sens. Nu zic, se întâmplau şi atunci eclipse, când se opaciza bolta, izolând pământul de lumea duhurilor. Dar oamenii erau aici, nu în Facebook. Iar acum, uite-te prietene, vezi vreunul? Toţi se caută prin acest feisbuk unde nu-i necesar să gândeşti, nici să emiţi vreo idee de manoperă proprie. E suficient să dai nişte clickuri, pac-pac, şi eşti personalitate. Mai ales, dacă ştii să manevrezi internetul. „Să navighezi” spun ei. Ca să navighezi, trebuie să te orientezi după stele, nu-i aşa, dragul meu? Ia şi mănâncă, las’ că nu sărăceşte nimeni de-un săndviş. L-aş mânca şi eu, dar postesc. Cred că ţi-ai dat seama. Voi, câinii, sunteţi mai deştepţi, decât lăsaţi să se întrevadă. Numai limba scoasă de-un cot îţi dă un aer prostesc, dar ochişorii ţi-s ageri, mă blănosule, of, ce dor mi-a fost de-o îmbrăţişare adevărată. Fără pretenţii de bun simţ, fără nici o pretenţie. Ei hai, lasă, lasă, pupăcilă. Ajunge, bă! Mai bine-ţi fac un bust ţie, decât ălor adunaţi înlăuntru cu şampania şi cu vorbele lor de duh.

Să nu crezi că nu-i… apreciez. Doar nu-i înţeleg pe deplin. Nici ei pe mine. Iată pe tine te înţeleg. Mă priveşti atât de inteligent, iar după felul cum înclini capul, se vede că ştii ce ştii. Nu-ţi trebuie mintea lor, să te ferească Sfântul. Un’ te duci, mă? A zărit o căţea şi… s-a zis cu prietenia şi devotamentul. Te du acum, dacă te-ai pornit, nu fi oportunist. Şi nu mi-a mai rămas nici un pateu. Ce privire umedă şi galeşă… Chiar aşa, Tarzan o să-ţi spun. Seamănă să ai suflet de om. Adică… suflet… cu ochi de măsline străvezii. Câtă perspicacitate, câtă adâncime în ei, măi- măăi.

Îl netezi pe cap şi-l scărpină gingaş după ureche, apoi se ridică de pe trepte să-şi dezmorţească picioarele. Cerul capătă nuanţa fabuloasă care prevesteşte o noapte blândă. Câteva stele deja îşi făcură apariţia în abisul nemărginit, minunate şi caste. Câinele se aşeză calm, cu botul uşor ridicat şi privirea aţintită spre un obiect imaginar. Complice la învoirea lor, aerul trimise în adiere mireasma fină, abia percepută, a florii de cireş din preajmă.

Linişte, repaus. Clipele se umpleau cu sens ca pâlnia de jos a clepsidrei abia răsturnate. Dinlăuntru se auziră acordurile de saxofon şi pian. Numai de nu s-ar fi amestecat veselia cotcodăcită a unei madame, momentul putea fi unic, până la urmă. Un moment când şi greutatea se retrage, cedând locul curgerii dezinvolte a timpului. Când inima-şi permite înflorirea uitând, parcă pentru totdeauna, despre chingile spaimei. Se petrece în taină, butonul se desface încet de tot, duios, cu încredere în iubirea ce-l înconjoară.

Aşa este cupa. Asemeni acestui moment care va trece. Aşa va trebui să fie ea. Susurul luminii în libertate.

Zvâcnirea scurtă a mobilului îi atrage atenţia. Câinele scoase un lătrat de avertizare şi trepădă, unduindu-şi coada ca pe un steag, în urma unui seamăn flocos.

„Unde eşti?” Mesajul de la Vasile îl făcu să-şi revină din reverie. Îi răspunde şi se îndreaptă fără entuziasm spre intrarea în localul „Paradise”. Ce-o fi făcut, cum a dres, Vasile reuşise să-l extragă din casă, îmbrăcat ca un ministru, şi să-l introducă în cercul cunoscuţilor săi la o serbare corporativă. El, care evita orice întruniri simandicoase şi nu se simţea în apele sale, oricând ar fi fost nevoit să interacţioneze cu oricare necunoscuţi, se pomenise, graţie lui frate-su, în centrul atenţiei pentru câteva minute stânjenitoare. Acela îl prezentase companiei, folosind expresii bombastice care-i prilejuiseră o contracţie neguroasă de stomac. Ştia că avea să-l amuze dănănaia, mai târziu, când se vor fi domolit toate, însă atunci suportase crispat privirile boierimii alunecându-i cu indiscreţie indiferentă pe faţă şi senzaţia de căldură lipicioasă la subraţ. Mârâise ceva înrumenindu-se şi strânsese câteva mâini, apoi chitise momentul să se facă nevăzut.

Vasile era în elementul său. Îndruga tot felul de inepţii actuale cu un aer pozitiv. Evident, stăpânea subterfugiile comunicării mondene. Reuşea să-şi impună punctul de vedere înfăşurat într-o aură pătrată de însemnătate.

Cunoscându-i până şi maţele, nu putea să nu-i ghicească unele trucuri menite a-i asigura atenţia respectuoasă a audienţei. Numai mutra asta de maimuţoi doct cât face, gândi răzbunător. Şi totuşi, Vasile înfăptuia o magie care lui nu-i reuşise niciodată. E o artă şi asta, gândi cu oarecare consideraţie pentru frate-su, dar o artă prea obositoare, fadă şi, mai ales, inaccesibilă din propria sa perspectivă.

I-ar fi plăcut să sclipească. Să poată pluti agreabil şi degajat pe valurile unei discuţii generale, spiritual la ţanc, pentru doamne, şi convingător în ochii celorlalţi bărbaţi. Dar pentru aceasta trebuia să fie mai bun. A realizat demult că nu fusese croit pentru un asemenea balet. Îl încurcau orgoliul, mândria inflamabilă, sfiiciunea la fel de chimică. Un coctail Molotov care-i arunca în aer orice tentativă de a-şi spilcui firea. Şi cu ultimele şotii, îşi atinse vânătaia toropită sub stratul generos de fond de ten… Ce-o fi fost în capul lui Vasile? Ce-a fost în propria sa minte, de-şi închipuise că aventura s-ar fi putut solda cu succes?

E altceva să ieşi la bar cu doi-trei amici şi să-ţi debitezi opiniile referitor la orice subiect. Că ruşii sunt aşa, iar americanii pe dincolo, sau despre cutare şi răscutare de pe scena politică. Apoi să treci, evident, la dezbateri sportive savuroase şi, când te mai încălzeşti, să continui cu părerile intime, dobândite în aspre suferinţe, despre calităţile indiscutabile şi perfidia femeilor. Azi spui una, mâine uiţi şi afirmi contrariul, absolvit de orice răspundere, din limpedea şi simpla plăcere de a-ţi scărpina limba şi a te impune în faţa cuiva. Prietenii de bar erau diferiţi. Unii se mângâiau cu ideea că ar fi boemi, altora nu le păsa. Se nimereau şi indivizi destul de periaţi şi probabil culţi, în alte ipostaze. Semiumbra perdelei de fum, străbătută de lumina caldă a lămpilor nesofisticate, egala şansele, situându-i pe aceeaşi treaptă – de fiinţă socială dezinhibată.