Mic jurnal (de) la bord. Am ceva. Câteva. Zeci. Fără picior. Pahare. Hic. Zic. Ce? Sau nu. Cum? De unde? Ei, na. Ți se pare. N-ajung. La masă. E distantă. Da, masa. E rece. Eu vreau să intru. În vorbă. Cu ea. Și ea? Hic. Nimic. Tace. Stă și tace. Da` măcar ea are. Picioare. Nu ca amărâtul ăsta din fața mea. Gol. El n-are. Nici rușine. Tre` să-l îmbrac cumva. Mai bine-l umplu. Iar. Nu-ș ce dracu` au scos ăștia fumul din meniu. M-a luat frigu`. Unde-i fum e și căldură. Păi, nu? Da-ncerc să compensez. Doar că nici eu nu mai am. Picioare. Zic. Că dac-aveam mă ridicam. Are ea și pentru mine. C-are patru, nu? Două ea și două eu. Șase? Cum așa? N-am zis că ale mele nu-s? Ei, astea de tremură ca senatorul când citește că deneaul a trecut pe la vecinu` de moșie, e pentru reclamă. La mașinile automate de tricotat. Ce, n-ai văzut cum se mișcă alea stânga-dreapta cu viteza luminii? Nu-i bai dacă n-ai văzut. Te uiți la picioarele mele și de-acum poți zice că ai văzut. Auzi, da` tu cât ai de gând să privești pe fereastră? Ce-i așa `teresant, de atractiv? Hic. Zi și tu ceva. Orice. Cu tine vorbesc, roșcato, fi-ți-ar ofilite petalele să-ți fie! Ce, dacă ești mușcată, tre` să fii supărată? Pe mine când mă mușcă foamea de mațe crezi că mă bosumflu? Nici pomeneală. Bag una mică. Și dacă tot mi-e foame mai bag una. Și tot așa. Până-mi trece. Și m-apucă, hic, setea. Normal. După ce-ți astâmperi foamea, nu ți se face sete? Ți se face. Apăi, dacă mi-e sete, beau. Că d-aia zic: să-i dai organismului ce și cât îți cere. Când îți cere. Și dacă-ți cere mereu, îi dai. Mereu. De ce să nu-i dai? Nu-i al tău? Al tău e. Și-ți cere nu că are ceva cu tine, că vrea să te lase lefter. Nu. Îți cere că are nevoie. Mare nevoie. Că altfel simte că n-are farmec. Viața. Ori că e prea fadă. Uscată. Palidă de-a binelea. Și-atunci o stropești. Să-și revină. Că asta e. O mâțâită. Din te miri ce și mai nimic, o ia așa cu bufeuri. Și pică, hic, lângă tine ca o plăcintă. Cu spanac. De n-ai timp nici să-i faci respirație gură la gură. Așa că, nu mai bine faci pe ăla-n patru s-o ațâți către petreceri și voie bună? Păi, cam faci. Și de unde atâta voie bună fără niscaiva vapori. Acum, că tot nu mă bagi în seamă mai mult decât pe albina ce-ți dă târcoale, am o dilemă. Imensă. De fapt, două. Încep cu prima. Că doar n-o să încep cu a doua. Oricum îs una mai dilemă ca alta. Ce ziceam? A, deci, mi-e sete. Rău de tot. Mă întreb, din când în când, când realizez cât de tare mi-e sete, de ce mi-e atât de tare? Sete. Foame, mai rar. Și tocmai am spus, hic, cum alung foamea. Da` cu setea e mult mai dificil. De rezolvat. Dar plăcut. Teribil de plăcut. Așa, deci cu dilema, zic: vaporii ăștia nu e cam cum vine adicătelea pluralul de la vapor? Corect? Corect. Da` dacă, hic, în propoziție se vorbește de vapor, apăi, când e mai multe, nu se cheamă, cum ar veni, că e vapoare? Corect. Păi, băi mușcato, fi-ți-ar pământul nisip, adică vapoare egal vapori? D-aici, oare, se trage legenda, hic, care zice că marinarii e mereu cu vaporii la ei și când e și când nu e pe vapoare? Ei, vezi? Dilemă sadea. Da` i-am dat de leac, nu? I-am dat. Pfiu, teribil mi-e de sete! O fi de la strofocarea asta. Cu gânditul. La dileme. Că nu-i lucru puțin să găsești răspunsuri. Că nu întrebările e problema. Răspunsurile e. Noroc că mai există încă vreo doi, trei ca mine. Serioși și impliciți. Că cine nu se implicită, nu merită. Respect. Și nici o blondă. Rece. D-aia, tot zic. Și zic. Poate spune cineva că organismul meu e implicit? Poate spune. Pentru că chiar e. Dar și îmbibit. Cum? E greșit implicit? Corect e implicat? Ete, na. O fi. Pe cale de consecință (hai, că te-am spart cu asta, ghiveci de crâșmă ce ești!) rezultă că nici îmbibit, hic, nu e. Îmbibat.
A doua dilemă? Cine mai ține minte? Poate mâine. Că d-aia am zis că e mic. Jurnalul. Când m-oi trezi. Dacă. Hic.