printre claxoane şi scrâşnet de frâne,
se-ndreaptă spre mine bătrânul din vis,
cu aceeaşi căciulă de miel brumăriu
îndesată pe frunte.
pe urmele sale, un copil îşi croieşte cărare.
timpul se face un bulgăre greu, mă izbeşte în piept, se sfărâmă.
la semafor s-a aprins becul verde, traversez ca pe-o punte
clătinată de vânt. şi merg mai departe.
nu tălpile mele mă poartă,
sunt palmele celor uitaţi sub pământ.

mi s-a spus că există o vreme în care greşeala îşi macină zimţii.
vine atunci un duh al iertării să-ţi cureţe ochii
şi clipa se face cuib cald,
numai bun să adormi îndoiala,
să-ţi îngropi jumătatea pustie
ca pe-o pară domnească, în fân

dar astăzi
nu vreau să mă mint. mă privesc în toţi trecătorii.
caut un loc de unde să-ncep
să mă sfâşii.