Îi citesc versurile de ani și ani în Cenaclul Lira21 și nu știu dacă prin comentariile mele, Teodor Dume a aplicat îmbunătățiri de stil sau de abordare lirică, pentru că este unul dintre puținii poeți care au avut de la început un stil original și foarte personal de scriere, pe care, în ani, l-a rafinat, dar a rămas neschimbat ca tematică și viziune poetică, calități conferindu-i originalitate, autenticitate.

Spuneam la volumul  Moartea, un fluture alb că “poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un aide-memoire pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin:

“―undeva în copilul din mine

zbura un fluture alb

lăsând o dâră

un fel de drum

pe care

oamenii plecau…”

Acum citesc noul său volum Azil într-o cicatrice cu o tematică a singurătății și decorurile, personajele, întâmplările lirice converg spre copleșirea din singurătate, ca aură, karmă, sens- un arhetip determinant la Teodor Dume.

Remarcabilă în acest nou volum acuitatea acestui simț al solitudinii pe care poetul  îl transcrie solidarizant în diverse, foarte diverse unghiuri:

“când cerul își îmbracă haina de vânt

și-n utima tăcere

să-mi facă loc

iar din singurătate

un prieten.”

( ultima tăcere)

Fraza poetică este epurată, TD scrie simplu, limpede, dematerializat, chiar și atunci când Eros își aprinde farurile asupra contextului, tot thanatic rămâne:

“mă împrietenesc cu moartea

și asta pentru că

umbra s-a retras din tine

ca un nor

și ai plecat și ai plecat

și ai plecat”

(pentru atunci)

Retragere permanentă în sine, de sorginte fatalistă, poezia lui TD este de o mare tristețe, sensul poetic este suferința,  durerea, ermetizate în sine și traversând biografic textele. De la copilărie la tinerețe și maturitate, tablourile și nostalgiile au un tonus blocat în meditația singurătății și a morții, supunându-se mereu unui timp psihologic negru, mat. Este un timp asumat și de acceptare a sorții:

“acum mi-e inima strânsă ca un purece

salt din durere în durere

oftez

dar nu spun nimic”

( îmi cer iertare, bunico!)

“stau în mijlocul unei lumânări aprinse

și tremur

în tot acest timp

întunericul iese din mine

ca dintr-un chip”

(câteodată și Dumnezeu rămâne singur)

Teodor Dume se înscrie cu brio pe linia black a poeților români, într-o lirică specifică liricii noastre seculare, de la Miorița la Eminescu, Bacovia, Emil Bota, thanatosul din “mai am un singur dor” scriind, în continuare, despre tristețea adevărului ființei, cea muritoare. Așa după cum spunea Vasile Petre Fati, într-o poezie similară în meditație existențială:

“Eu sunt un om singur. Nu am ce face cu singurătatea mea./ Odată m-am gândit că e bine să cred în moarte./”

Aș adăuga…“și în poezia ei…”

Cristina Ștefan