Orizontul întunericului

iulie 2, 2016 în Proză de Roman Natalia

3/5 (1)

Am un pix nou şi îmi tremură mâinile. Ceva mai adânc, în tâmple, zvâcneşte de nerăbdare, la fel şi în piept. E blocul de piatră neatins, apusul ideal şi pur, formula neuzată în calcule. Îmi strunesc respiraţia, să nu mă sugrume foamea de suflet, înşirat pe pagină. Ca un canibal, aştept porţia proaspătă de carne spirituală. Aştept să mă înfrupt lacom din propria inimă, atât de înfometată, încât mi se încleaştă dinţii. Ca amanţii. După despărţire valul şterge cu putere înnoită orice construcţii efemere. Aşa, pesemne, râvneşte alcoolicul la pahar, după abstinenţă. Cei doi încep a se iubi din ochi, se devoră cu gândul. Învelişul oului plesneşte şi se revarsă viaţa. Mamă, mamăă, de ce m-ai născut? Ştiai că totul ce trăieşte moare. M-ai condamnat prin naştere. La întunericul fără clipire, fără mişcare, la nimic, la destrămare în nimic. Mi-e groază mamă, de singurătatea morţii. Mă-nspăimântă necunoscutul pitit prădător în pupilă. Ca gaura neagră în desimea Căii Lactee. Odată şi odată va înghiţi toată strălucirea, şi abundenţa viului, oricât de întinsă, va fi absorbită de vârtejul pupilei nesăţioase. Mamă, timpul se răsuceşte într-o spirală dinafară spre centrul negru al distrugerii, al nefiinţei. Cuiva i se pare că e pace, însă carnea tremură de groază, înţelegând că e pieritoare. Te naşti furnică eternă, melc veşnic, sau om. Sensul? Mama nu mai e. Eu sunt. Sunt. Sunt. Sunt. Sunet. Nu se va întinde la nesfârşit în ecou. Până unde? Unde. Unde. Un. De. E. e i-i e. Ieşi-rea-aaa

Note