Un scriitor prolific, Vali Nițu: din 2008 până acum a publicat nu mai puțin de 17 volume de poezie și nu puțini critici au scris despre lirica sa.

“Infinitul contrastelor” este un volum amplu, atât ca număr de poezii cât și ca tematică lirică abordată dar nu consistența m-a decis să scriu câteva considerente, ci o impresie anume, de asumare a autorului ca poeticitate,  pe care vreau să i-o mărturisesc.

Titlul volumului reprezintă bine stilistica autorului rămas statornic unui romantism minulescian și unui eros discret, în antiteză cu un cotidian al decepției, ros de “neputințe”.

Iubirea cu tot arsenalul poetic, când ludic, când elegiac, este prezentă în poezia lui Vali Nițu, ca nostagie, stare perpetuă încărcată de emoție romanțioasă:

“mi-am statornicit liniștea

în veșmântul sufletului tău frumos

la capăt de drum

rescriu propria-mi soartă

alături de un om

într-un colț de lumină”

(gala de excelență a anotimpurilor)

Poeziile de dragoste alternează cu poezii de expresie reflexivă despre timp și soartă, două teme, pare-se, preferate de autor, transmise când cu neliniște, când cu candoare:

“în infinitul contrastelor

m-am căutat printre alții

și m-am găsit în mine

în seara trecută

mi-am scos același timp la plimbare”

(temporală)

Pe linia orizontală a acestei reflexivități, am găsit în volum adevărate surprize lirice care mi-au deturnat impresia inițială de interes liric numai în casa nostalgică și afectată metaforic diafan. Iată o poezie care cochetează cu suprarealismul ca eliberare a expresiei, un flash cotidian, pe o zi caniculară, scrisă cu umor și sarcasm și-n care numerologia își face loc simbolic:

“vipie

blocaj în trafic

claxoane coxate pe râncezeala asfaltului

(…)

Agentul 66 amendează pe șoferul decapotabilei

trezind invidia agentului 666

coborât din singura mașină cu girofar moțăind”

( numere pare)

Spre finalul volumului găsesc accentuată tema existențială, una sceptică, elegiacă, poate venind din experiențe personale dramatice, poate fiind efectul trecerii anilor ca fugit irreparabile tempus. Contrastele, ca metafizică, sunt o alegere optimă pentru stilistica lui Vali Nițu, acestă mixtură între metaforă, lirism, și autoironie, umor, îi conferă posibilități nenumărate ( un infinit?) pentru expresia așternută ca itinerar poetic.  La fel, amintirile, nostalgiile, pornesc fluxul condeiului alergând descătușat de la “simple enumerări”, la “copilul carte”, de la un “memento la conacul de poezie”, la “pârleazul copilului din mine” și toată această autostradă a aducerilor aminte reperează prezentul diluat, fad, parcă fără temei.

Volumul “Infinitul contrastelor” lasă deschisă interpretarea lirică, dar lasă deschisă și o continuare a scrierii inspirată de sentimente tandre și saturată de concretul cotidian. Contrastul dintre prozaizarea discursului și apropierea de real prin metaforă pot personaliza un poet care mai are multe de spus în arena lirică.

Cristina Ștefan