Sărbătoarea marilor iubiri  

Senzitiv-imaginativă, poezia Cristinei Ștefan conturează un univers personal care se desfășoară subtil, pe spirala devenirii, plecând de la bobul de rouă, ca să ajungă la steaua ce-l veghează și mai departe, în neștiute galaxii: „dar ce intensă închipuire/ să mergi prin rouă/ iubind picătura frunzei pe frunte/ și noaptea unică spre plecare” („zoriori”). Trecerea de la terestru la cosmic este un proces lent de înălțare extatică, așa cum o vor fi experimentat-o primii creștini, singurii capabili să se bucure de minunile simple revărsate, prin milă cerească, într-o lume încă aflată la vârsta de aur a copilăriei. Cristina Ștefan nu este mistică în mod formal/ programat, discursul ei liric atingând cu delicatețe și candoare miturile grele de înțelesuri, fără pretenția de a dezvălui tainele, ci dorind să le păstreze cât mai departe de lumina dezvelitoare, demers nu prea îndepărtat de cel blagian. Orice act poetic este dublat de un act de cunoaștere, iar poeta băcăuană, cu o impresionantă experiență de lectură și de creație, știe care este punctul geometric, numit poezie, în care se întâlnesc iscodirile minții și bătăile inimii: „cireșul  vine foarte aproape/ de mine și fructele lui frenetice/ mă cheamă pe nume/ le sărut senzual/ sau le sfâșii roșu intens/ un acord cosmic/ eu și cireșele coapte” („trecător”).  Suntem înconjurați de mituri, crede poeta, dar le ucidem din grabă și nepăsare, în loc să le păstrăm forța și prospețimea: „caișii înfloriți au tremurat/ mi-e teamă că mor fructele/ în pântec de copaci/ neînfrunziți/ mor miturile/ moare frumusețea/ și tristețea poeziei” („arena vie”).

În definitiv, care este „rostul unei crengi de brad”? (titlul volumului). Să amintească, simbolic, de nevoia umană de a sărbători viața, de a sfida întunericul din lume, de a refuza supunerea, umilința, înfrângerea. Bradul este, probabil, copacul cu cele mai puternice semnificații etice din toată literatura noastră (cultă sau populară): desigur, din lemnul lui a fost făcută și măsuța „rotundă/ cu un picior sculptat”, numai în aparență simplu element de decor; de fapt, aproape toate obiectele obișnuite, pe care le avem zilnic la îndemână/ în fața ochilor devin, în poemele Cristinei Ștefan, o modalitate de a trece dinafară – înlăuntru, de a armoniza cu „lirism vindecător” („cică eternitate”) amintirile, ecourile, nostalgiile cu ceea ce vine dinspre real și le declanșează. De remarcat, în discursul liric pe care-l contruiește poeta, tehnica aproape simfonică: se pornește întotdeauna de la o temă/motiv (de obicei, un obiect din realitatea înconjurătoare), pentru ca, prin dezvoltarea ei, să se adâncească sensul dintâi, iar acesta să-și schimbe direcția, la contrapunct, și să se ramifice într-o coroană melodică neașteptată. Ilustrativ pentru această tehnică mi se pare poemul deja citat, „cică eternitate”: „dimineața bem lapte din/ ceșcuțele olarului/ el stătea pe marginea drumului/ care duce în pădurea de spaime/ și ne-a spus că învârte roata de frica pământului/ de atunci tot am încercat/ împreună/ câte un pic de lirism vindecător/ doar laptele maternal are poezia lui/ este de o frumusețe perfectă/ în lumea urâțită de idealuri/ este desăvârșire albă/ în cinismul descompunerii/ sufletelor/ poate fi o întoarcere fragilă/ la spuma nașterii dintâi/ sorbim din mamă fragment de veșnicie”.

Locul pe care-l numim „acasă” este cel în jurul căruia gravitează ființa noastră, în ostenita ei alergare dinspre naștere spre moarte, de la stadiul de „lăstari scarabei” până la „ascunderea într-o carte” („prundiș rămas”). Recompusă din fragmente cu valoare afectivă (o potecă, o lutărie „cu prigorii albastre”, o ramură, ploaia dintr-o „vară utopică”, o grădină care poate deveni „fântână în flăcări” etc.), „acasa” poetei băcăuane este o proiecție imaginară, o matrice spirituală: acolo sunt toate formele în care se va turna visător viitorul, cu toate ceasurile lui dezorientate.

Tematic, poemele adunate în volum cuprind cam tot ceea ce este esențial într-un discurs liric: naștere, viață, moarte, dragoste, relația cu divinitatea etc. Interesant este modul în care poeta depășește mediul citadin ca să viseze la un decor campestru, re-creat din amintire: „pe deal  toată ziua/ s-a treierat grâul/ amurgul înroșește pojarnița/ rochița-rândunicii lăcrimează// miroase a spice/ a pământ fierbinte” („aburi dispar”); evaziunea nu este una de tip romantic, ci, mai curând, un gest poetic izvorât din refuzul închiderii într-o buclă spațio-temporală: „și văd uimită/ cum pe umărul tău drept/ s-a aciuat un fluture de noapte/ sălbăticiune fără drum/ a-nchis lumina văii/ prea devreme”. Refuzul închiderii este dublat de refuzul a ceea ce, într-un poem, se numește „repetiția încremenirii” („a fi”); „anticar de iubire”, poeta imaginează „biblioteci anonime”, în care fiece sentiment devine o carte ce urmează a fi scrisă. Trăind   într-un spațiu iluzoriu, în care „lumina se concentrează/ în sfere mici curcubeie”, unde găsești doar „urme ale naturii lucrurilor” („simț bun”), este preferabilă cufundarea în vegetal, vorbirea cu plantele, cu norii, cu păsările, gestului de a scrie despre timp și frumusețe, cu masca urâciunii pe obraz: „azi ne prefacem, Doamne, c-avem încălțările pline/ de timp și de frumusețe/ o mască lirică rămasă de pe când Visai poezia lumii/ și intrau în ea toți oamenii Tăi/ de atunci planeta își învârte fericirea în pace/ cu noi/ cea mai tristă metaforă/ iubindu-Te.” („liniștea iernii”).

„Timpul/ fuge animal sinucigaș/ spre un zid de-ntuneric” spune poeta, înspăimântată de segmentarea/limitarea căreia îi suntem, de la naștere, sortiți; de aceea, timpul nostru, în goana lui spre nimic,are ceva din nebunia și bravura lui Don Quijote: „fuge cu lancea îndreptată/ spre el însuși/ și nu știe nimic/ nu știe nici măcar/ cât ireal/ adună-n copite” („segment închis”). Fragmentat în anotimpuri, timpul poetic înflorește, se coace, trece bogat prin toamne dar, mai ales, se purifică prin ger: „toate încep din ger/ și iubirea/ și fiorul/ și jocul/              se-ncălzesc încet/ pân’ la-nflorire/ nu înțeleg că toate se coc/ până departe/ de unde sosește repetabil/ alt ger/ ca un botez în cristelnița vieții” („frigul dintâi”).

Volumul de față, dedicat unei iubiri, unei aniversări, cuiva de multe decenii aproape, este scris cu emoția șoaptei, nu a strigătului: „uneori dau de fântâni/ în care arunc câteva sunete timide/ și nu le dau de capăt/ te ascult ziua/ te ascult noaptea” („te ascult”). Cu toate că e greu să compui poezie de dragoste fără să recurgi la clișee, Cristina Ștefan reușește să se îndepărteze de ceea ce deja s-a spus și să găsească sensuri noi, să trezească „înțelesul adormit” al cuvintelor vechi: „ai venit mai aproape de cuvinte/ ca umbra mișcată a lunii/ ai renunțat la spațiile mari dintre ele/ le-ai apropiat/ unele-s lipite de buze/ altele de brațe/ și reușiți/ tu și cuvintele/ să fiți/ într-un singur halou” („iunie”). Desigur, chiar împlinită, calmă, departe de zbuciumul adolescentin, iubirea nu are cer veșnic senin, și flori, și păsări, și dulce nepăsare; ea nu scapă de eroziunea timpului, de spaime și interdicții, căci „roade deșertul în noi/ cu o ninsoare kamikaze” („anacronic”). Lumea se schimbă, realitatea devine virtuală, oamenii se întâlnesc mai rar și se iubesc la un click distanță, închiși, de fapt, în singurătate și iluzia, doar, a comunicării; de aici, tragicul existențial: „suntem benzi desenate pe facebook,/ în fiecare zi alt episod/ de luptă cu realitatea/ vin lănci, sulițe, arbalete/ sub cuvinte mișcate de tehnici/ suntem ura crima din virtual/ noul limbaj de război n-are început, nici sfârșit/ cu undele negre ne-mpungem în coaste/ noul limbaj pisicesc papă lăptic/ din același castron cu pruncul/ dar zâmbim/ zâmbim prietenilor/ fără cea mai mică idee de zarzăr înflorit” („amalgamare”). Scrisul despre nimic pare, de departe, cel mai mare pericol care amenință actul de creație, de aceea unele poeme din volum par a fi niște semnale (discrete, totuși) de alarmă: „nu iau exemple/ nu dau exemple/ sunt poezii despre nimic/ sunt performeri uluitori

scriind nimicul/ zero absolut de neatins de muritori/ sunt oameni care scriu nimic/ câteva substantive goale/ luate de la un poet la altul/ înger, aripa,/ stea,/ fluture…/ și scriu nimic/ despre nimic însă/ ar fi marea poezie/ ca despre absolutul/ cuvântului/ abisul poetic în sine” („nimic”).

Ca o concluzie desprinsă din poemele adunate în volum, „rostul unei crengi de brad” este să învingă lumea de plastic, sentimentele artificiale, scrisul despre nimic și alte boli ale sufletului și să trezească, în cititorul-martor al tuturor tristeților reale sau virtuale, nevoia de recuperare a inocenței, a capacității de a trăi cu adevărat și cât mai aproape de ceea ce contează: „după Sfântul Ion/ desfac cu jind pomul meu din plastic/ trece la loc în cutii de carton/ încă un an de dor/ ca de propria-mi fericire…/ iar crenguța vie/ îi mai împrăștie aroma/ pe ducă…” („După sărbători, rostul unei crengi de brad”).

Valeria Manta Tăicuțu