Înfloresc amintiri sub cascada de ploi

(Anotimpul de jad se-oglindește în noi):

Când la pieptul tău blând, universu-l simțeam,

Fericirea-și cresta primăvara pe ram.

Pentru zâmbetul tău – un concert de viori,

Ți-aș aduce, în vis, nemurirea din sori.

Mi-ai lăsat, pe sub gând, o fărâmă de stea,

Să-mi adune-n pocal tulburarea, în ea.

Orișiunde ai fi, ești cu mine mereu,

În abisuri, pierdut, nu simt cerul că-i greu;

În genunchi, prăbușit, văd tunelul spre zori,

Mă ridici c-un surâs, ce pe gene-mi cobori.

De trecutul opac mă sufocă în chingi,

Împletești dimineți și cu raze mă ningi;

Jumătate de zbor retezat de-aș avea,

Tu mi-ai țese covor din mărgele de nea.

Dacă-o punte ar fi peste ziua de ieri,

Ai atinge-o discret cu miresme de veri.

Din clepsidra cu nopți risipite-n convoi,

Iei pe degete timp și mi-l cerni în șuvoi.

Și atunci, cum să sting jarul meu sângerând,

Când lumina-n neant stă în chipul tău blând?

Mama – floarea-de-colț și cadoul divin,

Este îngerul meu, pe-al ei nor mă alin…