CELE MAI FRUMOASE 100 DE POEZII
VOLUM PUBLICAT LA ED ONLINE PRIN GRIJA DISTINSULUI PROFESOR NN TOMONIU CĂRUIA ÎI MULŢUMESC RECUNOSCĂTOARE! SĂ VĂ CITIŢI CU DRAG, POEŢI AI LIREI21! ADA
Cenaclul Cartea Tinerilor Scriitori
Cuvânt înainte
La despărţirarea de siteul canadian Ning şi transferarea noastră în siteul românesc Lira21, conceput şi finanţat de noi înşine, ne facem un dar de bun augur selecţia celor 100 de poeme care sunt considerate cele mai frumoase, din perioada de 7 luni de muncă împreună. La îndemnul meu din ultimele zile petrecute în acest lăcaş al prieteniei:
“Suntem împreuna de doar 7 luni…iar să vă laud că nu a reuşit nimeni pe net ce am reuşit noi? ok!
Să scriem aici poemele preferate având ca autori colegii noştri de cenaclu…
E un gest de la revedere, ne vedem dincolo.
Şi am avea surprize, sunt sigură!
Ca să nu mai fiţi nostalgici!”
Cele 100 de poeme alese dovedesc din nou calitatea postărilor din cenaclu. Le vom publica online întru exemplu de echipă sudată cu merite certe în literatura contemporană.
Cristina Ştefan -fondator Lira21
AUTORI ŞI COMENTATORI:
MIHAELA AIONESEI
FLORINEL CONSTANTIN ANDRIŞAN
AURA
CORNEL ARMEANU
IOAN BARB
MIRELA BALAN
ION BUCIUMAN
JEANETTE CARP
CAMELIA CIOBOTARU
CRISTI CIUBOTARU
ELENA CÂŢCĂUN
MARTA CREMENY
MARIA GABRIELA DOBRESCU
EUGEN DORCESCU
IOANA MIHAELA FRAIU
ANA MARIA GÎBU
GEO GÎTLAN
LUIZA ADRIANA GRAMA
EMMA GRECEAN
CARMEN TANIA GRIGORE
ELISABETA IOSIF
GEORGE IONIŢĂ
IOAN LĂSTUN
DOINA MARIA LEONTE
IURI IULIAN LORINCZ
IULIANA LINTE
IURI IULIAN LORINCZ
DJAMAL MAHMOUD
SORIN MICUŢIU
NICOLETA MILEA
LIVIU IOAN MUREŞAN
MARIUS NIŢOV
MIRELA ORBAN
ADRIAN PĂPĂRUZ
MARINA POPESCU
LAVINIA POSPESCH
CAMELIA RADU
CEZARA RĂDUCU
AUREL AVRAM STĂNESCU
CRISTINA ŞTEFAN
MIHAIL TĂNASE
FLORYANA TURCULEANU
GEORGE TEI
LLELU NICOLAE VĂLĂREANU
COSTEA VELEA
LUMINIŢA ZAHARIA
CELE MAI FRUMOASE 100 DE POEZII
SELECŢIA CRISTINEI ŞTEFAN
EUGEN DORCESCU- O ARHI-AMINTIRE
Era o zi senină, ca acum
(Tu, chintesenţă-a zilelor senine !).
Se destrămau pădurile de fum
În urmă, pe ceţoasele coline.
Călătoream, de mult, către apus
Când drumul m-a adus într-o câmpie
Greu adâncită-n umbra viorie
A codrilor ce-o străjuiau de sus.
Şi te-am zărit. Departe, în amurg,
Fixai curbura unui spaţiu care
Înainta treptat în înserare
Cu soarele şi neclintitul burg.
Stăteai pe pod, sub ziduri. Te-am iubit
Acolo chiar, pe dalele curbate,
Şi am rămas cu tine în cetate,
Şi cred că tot acolo am murit…
Uitasem totul: codrii, lungul drum,
Cetatea, podul, gustul gurii tale…
Şi brusc, mi le-am reamintit acum,
Când mi-ai zâmbit ca şi atunci, pe dale.
(Din volumul Epistole, 1990)
(publicat în Tărâmul Poeziei- site partener)
NICOLETA MILEA- AŞTEPTÂNDU-TE
Noaptea
Zgârie cu gheare de foc
Dorul.
Zorii
Mâzgălesc cu sângele Mării
Dorul.
Amiaza
Rostogoleşte peste nisipul fierbinte
Dorul.
Soarele
A- nsetat în sângele dorului
Dorul
IOAN LĂSTUN
ICOANĂ
De plumb,
Se crăpa de ziuă hulpavă
Pe spinarea bunicului meu.
Sub povară suduia printre dinţi,
Singur păşind apăsat ca un zeu
Prin roua mirosind a otavă.
Coasa bătea toaca la răsărit.
Şuierau fierbinţi
Încolăciţi pe tâmple şerpii
În licoarea bolnavă.
A gânduri, cămaşa scoasă
Pe luncă în zori se înmoaie
De răsăritele sărate şiroaie.
Aşa cădea fruntea pe coasă.
Prin mirişti, umerii dureau.
Gemea a suflet,
În teaca slabă oftând
Gresia nescoasă.
Mult prea târziu,
Noduroasele calme
Linişteau aspra frunţii otravă.
Scrâşneau greieri în oase
Sângerând valea-n amurgul mieriu.
Sub sălcii aplecate pe baltă,
Stelele scuturau jarul din priviri
Către slavă.
Bunicul aduna sufletul dintre gânduri,
Tot singur lângă palme.
Se lăsa noapte,
Mirosind a otavă.
Eminescu – TEI GEORGE
… n-a trecut – s-a înălţat numai
deasupra noastră
într-un nesimulat şi alb zbor
s-a înălţat luminând oceanul
din care ne alegem
cuvintele
n-a trecut… – s-a înălţat
numai deasupra noastră
într-o netrecătoare iubire..
IOANA FRAIU- HAIKU
roșul macilor
petale între buze
clipe apuse
mansardă goală
tremurul păsărilor
în parcul cărunt
fluturi rătăciți
în privirea mamei
stropi de amintiri
COPACUL CU TRUNCHI GARBOVIT- MIHAELA AIONESEI
Frunzele foşnesc
trecutul ieri.
Încremenit în amurg
sufletul tace…
e copacul cu trunchi gârbovit.
Cândva
îşi dăruia prima înflorire,
dar toamna l-a împietrit.
Un vânt călău
a pustiit
speranţa gândului
abia-nverzit.
De-atunci
crengile-i stau
înălţate a rugă
in gestul ultim
pe-o urmă de viaţă.
Djamal Mahmoud
Sânii Cameliei
mama se trezeşte în fiecare zi la oră fixă
foşnetul apei şi sunetul paşilor
sunt muezinii care mă cheamă la plecăciune
îmi aduc aminte de faraonii din sânii cameliei
de nechezatul cailor în timpul înecului
îmi aduc aminte de copacul de lângă pod
la umbra căruia tăceam îmbrăţişaţi
iar maşinile pelerine se roteau
în jurul trupurilor noastre
în timp ce cădea peste noi la intervale egale
câte-o frunză moartă
acum nu se mai aude nimic
nici urmă de sunet
probabil mama îşi usucă tălpile umede în linişte
iar camelia se foieşte goală
pe un cearceaf alb
undeva
pe malul mării roşii
Femeia est-europeană- Jeanette Carp
Sunt numai timpan,
numai receptivitate,
numai feminitate,
şi ascult pe toată lumea.
Sunt tabula rasa (, timpan
virginal ).
Şi ascult pe toată lumea.
Mai puţin pe şeful tribului.
Aceluia îi ştiu repertoriul
pe dinafară.
El e Violatorul, pângăritorul,
spărgătorul de timpane.
Şi toată femeia din trib
( ca dintr-un instinct de curvă bătrână )
îi ştie repertoriul
pe dinafară.
Monolog deloc autist al femeii est-europene
Ţie ţi-e fricã de mine.
Dac-aş ieşi mai des din casã m-ai ocoli
şi dacã ne-am întâlni pe stradã
ai pãli instantaneu
şi din cap pânã-n picioare.
Ţi-e fricã, ţi-e fricã de vorbele
grele ca pâinile
cu care ţi-aş respinge “omagiul fizic”.
Ţi-e fricã sã nu mã priveşti ca pe-un lekker ding1
şi sã nu mã faci sã-ţi dãruiesc o icoanã.
Şi fugi…
Te-apucã groaza
de douã pahare
cu apã limpede de puţ
pe care am putea sã le schimbãm.
Tremuri tot
anticipând minutul de comunicare-cuminecare
pe care am putea sã-l avem.
Şi fugi!
Şi te trezeşti tot pipãindu-ţi o ranã veche
pe care mori de fricã sã nu cumva sã ţi-o-nchid!
Ţii cursuri la cotituri şi la distanţã,
înveţi toate femeile serioase din
lumea a treia
cum sã aibã replica promptã
în limba ta.
Aş reuşi acum sã-ţi spun
nu ştiu exact în ce limbã
sã te mãnânce Raiul –
dar tu fugi.
1″Lekker ding” se traduce din olandeza “bazdaganie dulce” daca se refera la un copil, “tip misto” daca se refera la un barbat si “gagic(ut)a misto” daca se refera la o femeie.
Strigătul femeii est-europene
Anna Karenina
se plimbă cu trenul şi cu picioarele
-n Duminica Paştilor la ortodocşi
şi nu vrea să se consoleze
pentru că nu mai e depresivă.
( C-adeevăraat aa înviaat,
c-adeevăraat aa
în-vii-aat… )
Gospodi, Iisuse Hriste, sine Boji,
pomilui!
( naz
greş-nai… )2
2 Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma! ( pe mine… paca-toasa… )
FLORINEL CONSTANTIN ANDRIŞAN- SCRISOARE PENTRU CRIST-ina MEA CARE NU EXISTA
-consecinta de crez asumat-
(Poate eseu,
sau nimic altceva decât visul meu sterp,
…ca tot ce simt de-atunci încoace
si cum am senzatia cà se extinde asupra întregii mele memorii
01 11 2003, Les petits marteaux, 45 220, TRIGUERES, France)
FĂRĂ PREZENT- IOAN LĂSTUN
Pleoapele să le-aplec,
Peste tine,
Cu dosul palmei ţin timpul
Din vis să nu cadă stropii,
Ca să ştii,
Ca să ştiu,
Fără cer,
Infinitul are gust de sare
Şi-ntotdeauna e prea târziu,
Când deschizi ochii.
Fără prezent,
Atât de aproape,
De faţa nevăzută a lunii,
– Mai ţii minte?
Cum speriaţi,
Învăţau să zboare
Lăstunii?
SELECŢIA AUREI
Metamorfoză – Mirela Bălan
noi doi suntem acelaşi aluat
rupţi din pâini anterioare
flămânzi
ne-am dospit îndrăgostirea
crescuţi
trup lângă trup
am înverzit
sămânţă proaspătă
pulsând prin veacuri
vom rodi
iubire
Claviatură (keyboard) – Stănescu Aurel Avram
Iubita mea e o himera, cu chip învăluit în ceaţă
dar nu îmi pasă… mă ştie şi mă vrea
chiar dacă sunt bătrân şi hâd
chiar dacă îmi târăsc piciorul
iar mâna nu pot să întind
eu îi vorbesc în şoaptă
ea, mă ascultă, surâde
reflectă şi acceptă
chiar dac-o apăs cu nerozii
mă lasă-ntotdeauna
să-i ating gândul tainic, îmi dă speranţă
şi mă învăluie c-o muzică divină din veacuri viitoare
ei nu-i trebuie frumuseţe, nici violenţă
ci numai clipe fericite
mă roagă-ntruna fremătând
să n-o reped, să nu fiu crud
c-atâta îşi doreşte-n schimb
să-i mângâi clapele… mai blând.
Povara din faţa ochilor- Jeanette Carp(ps. ioana b. carp)
M-am împiedicat şi-am spart oglinda.
Oglinda aceea
pe care o căram înaintea mea de când ştiu să zic « mine ».
Dintr-o dată am voie să mă mişc,
dintr-o dată am voie să greşesc.
Norma oglinzii mele zace pe jos făcută cioburi.
Încă un ciob pe care nu-l mai văd,
încă un glas din trecut pe care nu-l mai aud.
Ochii mă dor, durere mântuitoare.
M-am împiedicat şi mi-am spart povara
din faţa ochilor.
Şi dă-mi dragoste!- Cristina Ştefan(ps.ada chifor)
Şi dă-mi dragoste!
vai, nouă, inexistenţe pre care
sus pe catarg
alipiţii de cer
privirea în jos, în talaz
ne e umbră
urcarea spre nor
să avem geometria perfectă a durerii
vai, ţie, albie-n coamă de clipă
îţi numeri înverzirile
aprilul vândut
pe un cerc argintat
nud în lut
vai, mie, vânturata amintire
nu mai cer preschimbările zării
dragostea caligrafiază
pe lespedea freamătului tânguit.
Rodian Drăgoi – Ninge stau în ninsoare
Ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de primăverile
pe care le-am inventat special pentru tine
zăpada mi-a ajuns până la genunchi
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de ultima noastră vară
petrecută împreună
zăpada mi-a ajuns până la piept
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc despre dragostea mea
care poate aprinde zăpezile
zăpada mi-a ajuns până la gură
şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă
în locul cuvintelor
iată zăpada definitiv mă acoperă
şi tu continui să râzi
şi râsul tău viscoleşte zăpezile
Scrisoare către primăvară – Marius Nitov
Merg pe aleile tăcerii
copacii cresc în mine
cu rădăcinile lor deshumate
adun rămăşiţele ultimei zile din crengi îngheţate
luna o încălzesc la piept
o curăţ cu un plâns de copil
o aprind cu un suflu suspin
mă scutur de pământ
prin nopţi nesfârşite
în linişte
printre lumânări îndoite
mulţi s-au retras în cuvânt
le port ultima dorinţă
de iarnă întrupată mâini încleştate
de sfinţi
eu sunt scrisoarea către primăvară
lumina învierii
în mine se odihnesc
o prelungire nefirească de întrebări
de dorinţe apuse
de iubiri
Picaj…de Mirela Orban
Prinde-mă
din zborul meu frânt
în bizare salturi
de flutur nocturn
surprins în lumină
Curmă
zbaterea haotică
prin lumea nimănui,
căuşul palmelor tale
e liniştea aşteptată
Aşează-mă
în ieslea sufletului,
la poalele munţilor cu dor,
să m-acoperi cu verdele crud
al speranţei
Hrăneşte-mă!
Dor peste dor ….Carmen Tania Grigore
Împotmolit printre stele
gesticulezi neputința
îmi dai de înțeles
că îmi vei telefona în curând
îmi cer să rămân
la celălalt capăt de lume
– oricum drumul spre nicăieri
mă dezarmează
îmi pierd cu fiecare oftat
vârfuri de lance
și devin
tot mai vulnerabilă
la ideea de îmbrățișare
inima îmi sare din piept
și foițele ei sunt purtate de vânt
se lipesc de retina ta
dor peste dor.
Alb de cais – COSTEA VELEA
flori de cais
picurau
pe sânii tăi
mângâindu-i
lumina nu se vedea
de albul lor
alb de cais
SELECŢIA LUMINIŢEI ZAHARIA
Și am plâns… – Gabi fata cu ochii cei mai înalți
Ploua cu stele
Când mi-am întins
Amintirile la uscat.
Miroseau a iarbă cosită,
A deal abrupt
Şi a pădure tânără,
A prundiş
Şi a tălpi desculţe
Prin apă.
Miroseau a prietenie
Şi a pagini de carte,
A drum pe sub copaci
Şi a zile de vară…
Atunci m-am aşezat
Pe treptele nopţii,
Mi-am strâns in braţe
Copilăria
Şi am plâns…
Numai timpul,
Numai începutul,
Numai lumina…
AC- Iuliana bob de Linte, și frumoasă, și cu minte!
Secundă
cu
secundă,
cos
năframa destrămată a timpului.
Am aţă suficientă:
absenţa ta.
Prin elemente – Jeanette-cea-cu-vino-ncoa (într-un cît mai lung concediu!!!)
Am inceput să umblu
cu bucurie de copil,
apoi de adolescentă frumoasă,
apoi de filosof peripatetizant.
Până m-au împins filosofii peripatetizanţi peste marginea drumului.
Am început să înot
cu bucurie de peşte,
apoi de sirenă,
apoi de scafandru.
Până m-au alungat scafandrii din apa fluviului.
Am început să dansez
cu bucurie de pui de gibon,
apoi de ţigancă,
apoi de derviş.
Până m-au dat dervişii la o parte de lângă foc.
Am început să zbor.
Cu bucurie de ciocârlie repede deşteaptă,
apoi de vultur.
Şi m-ar zări şi m-ar scoate vulturii din bucăţica lor de văzduh,
dacă/
nu m-aş bucura acum aproape
ca un înger.
MOARTEA UNUI COLŢ DE STEA de George-sfîntul-de-serviciu:)
odată…
am spart în ochi
un colţ de stea
sângera atâta lumină
o baltă de strălucire
se scurse din ea
de parcă
aş fi tăiat luna
în urma sa
o galaxie de stele
o plângeau
de atunci mi-am spus
că n-am să mai sparg niciodată
colţuri de stele în ochi
Daruri – ANA MARIA GÎBU
cerul lasă
pe aripi de viaţă
nemurirea
îngerii picură
pe aripi de oameni
iubirea
luna rupe
din margini de stele
frumuseţea
eu scriu
pe aripi de pământ
veşnicia
SELECŢIA MIHAELEI IOANA FRAIU
ULTIMUL SĂRUT – IOAN BARB
crinii
întindeau
gâturi de lebede
deschideau ochii în cer
vedeau cum lunecă
printre lacrimile tale
o luntre
un sicriu părăsit
între fiorduri
ultimul sărut
AI MUNCIT, SCARLETT – Jeanette Carp(ps. ioana b. carp)
Ai muncit, fată,
nu ca o negresă,
ca un ocnaş.
Ţi-s palmele numai grunjuri şi sânge.
Printre degetele tale raze albe
conduc la salină.
Alb orbitor
fiinţa ta.
PLOUĂ CA O FURIE – GEORGE IONIȚĂ
plouă ca o furie
o ploaie care nu mai face bine
smulge clorofila din frunze
răsfiră pîraiele pînă dincolo de maluri
şi ne eliberează de toată truda de-o viaţă
ducînd-o pe apa sîmbetei
ca şi cum iadul n-ar fi aici atît de real
plouă pînă în sufletele noastre scorojite
muşcînd din rotula înfiptă în mîlul
dat spre mîntuire
plouă ca o furie …
suntem chiar atît de păcătoşi, doamne ?
uită-ţi scara, femeie!/nu e timpul tău – Maria Gabriela Dobrescu
frunzele îngheţate mi se lipesc de tălpi
mă doare mersul ăsta desculţ
nu credeam că se ajunge atât de greu
nicăieri
aş fi vrut să cobor într-o toamnă
cred că m-am rătăcit
BLESTEM – MIRELA BĂLAN
pruncii imploră viaţa
cu sufletul sângerând de lacrimi
maicile înghit pilula morţii
ca şi cum nimeni nu vede
pântecul preaplin de embrioni nedospiţi
strigă cu gura păcatului
unde se aude glasul lui Dumnezeu
să nu ne repezim către răspunsuri
floarea eternităţii din vârful catedralei s-a ofilit
iar stelele s-au întors cu spatele
pe sub pielea oraşului
omul, mirosind încă a divin
îmbracă blestemul însingurării
CHANSONETTE POUR LA PLUIE – MARINA POPESCU
Patricia Kaas, țigări mentolate
vocea pătrunde în toate coridoarele interioare
rezonând ca în vechi amfiteatre romane
cabaret parizian prin fumul indecis
la pianul negru cântă cineva
ploaia cade, cade peste noapte
dreaptă, demnă, neabătută
piatra cubică pe care îndrăgostiții își grăbesc pașii
spre cafenele, spre camere obscure de hotel
către modeste sau cochete apartamente
pianul cântă
fiecare clapă fiecare pas fiecare strop
stau îndrăgostiții la mese
fumeaza, beau cafea și Chardonay
plănuiesc să se sărute în grădina Luvrului
când va fi soare
visează seri fierbinți la Saint-Tropez
fiecare clapă fiecare vis fiecare privire cu subînțeles
zâmbesc îndrăgostiții, le strălucesc ochii,
își ating ușor degetele prin rotocoale albăstrii
și plouă, plouă prin arondismente, pe străduțe
trec ultimii întârziați
cu sărutări pătimașe sub umbrele.
Mama îşi împachetează plânsul într-un ziar – Rodian Drăgoi
M-am trezit cu o flacără pe umărul stâng
pe cămaşă singurătatea se-ntinde ca o pată de sânge
cu ochii deschişi dormea poemul în mine
luna e-o rană şi clipa aceasta mă strânge
vântul se sparge în ţăndări de geam
drumul spre tine trece mereu printr-un nor
mama îşi împachetează plânsul într-un ziar
în rafturi cărţile respiră liniştitor
Nevoia de oameni frumoși – Cezara Răducu
azi am văzut cărţi citindu-şi oamenii
cu răbdare
fără să le ştie clipa
magnolii râdeau peste îndrăgostiţi
un dor năuc
să tai apele cu inima
mă înălţa deasupra păsărilor
niciodată n-am ştiut cum fac dragoste
mi-ai spus că seamănă cu un dans
m-aş fi mutat în alte mâini
dar te-am ocolit
nu aş putea să te îmbrăţişez
decât cu o altă singurătate
Au dat în pârg caişii la Corbeanca – iuri iulian Lorincz
Au dat în pârg caişii la Corbeanca
iar rozele s-au scuturat
la poartă
e-atâta sâmbătă în mine
tapet empatizat
din lumea noastră moartă.
în noptea asta albastră clătit-am ochii
de vise sfâşiate
cearşaful încă-i cald c-o pată de iubire
ne-acoperă cu alb
morminte nesăpate.
ne spurcă guguştucii
în roua dimineţii
cu gânguri de iubire
eu îi alung
cu-n cocoloş de pâine
uimit fiind că-n locul lor
fără să vreau
te-am nimerit pe tine.
Rana de zbor – Cristina Ștefan
S-a deschis cerul deodată!
şi-am trecut ciocârlie
prin vişinii miri.
Duceam rana cu mine,
cuvintele întoarse în gură
şi inima cânta spre izbândă.
Fiica nopţii vedea lumina,
închisă lalea de-ntuneric,
arsă de albele stele
în urna de piatră.
Din miezul înfloririi
blestem înţeles,
zburam prin Dumnezeu,
eu, lumânare de aripi.
ULTIMUL SĂRUT – IOAN BARB
crinii
întindeau
gâturi de lebede
deschideau ochii în cer
vedeau cum lunecă
printre lacrimile tale
o luntre
un sicriu părăsit
între fiorduri
ultimul sărut
PLÂNG – GEORGE GITLAN
tăcut
din gânduri
strâng
la piept
pe umărul tău mort
un dor
de veşnicie
poate atunci
n-o să mai plâng
de-acolo
dintre stele
neliniştea întreagă
o frâng
în clipa
morţii mele.
Rondel de praf – Cristina Ștefan
Labuntur anni
Mai iscă Dumnezeu din plâns,
Lăstari la margine de clipă.
Mai naşte zări cu albul strâns
În iarba devenită aripă
Prin îngerul ucis în criptă,
Cum colţ de lup, miel a străpuns.
Mai iscă Dumnezeu din plâns
Lăstari la margine de clipă.
În vrejii lor sevele mor,
Hrăniţi şi nesătui deajuns,
Dor într-un haos nepătruns
Alte secunde, praf în strane,
Mai iscă Dumnezeu din plâns.
SELECŢIA JEANNETEI CARP
Poezie substantivală – Delia Stăniloiu
Stîncă
vînt
singurătate
Mare
val
imensitate
Om
cuvînt
eternitate
Vis
fioruri
delicate
Dor
amurguri
deformate
eu
tu
ubicuitate
(Versuri
aspru
criticate)
Sfântul – Marius Niţov
n-ai să crezi cât de cuminte am fost azi
după trei zile şi nopţi orientale
cu prea mulţi decibeli
într-o legendă sumeriană scria că zgomotul primilor
i-a supărat pe zei
aici n-am văzut nicio reacţie
palidă schimbare
pesemne că sus s-au pus termopane
sau nu mai e nimeni interesat
am aşezat mucurile în scrumieră
ca scaunele de la masa tăcerii
printre am înălţat un fum
în linişte
model arhetipal
darul a fost doar
în gând
cea mai frumoasă femeie dansa pe tocuri înalte
ondula braţele mijlocul
prin creştinescul semn ziceam piei ispită
şi
a venit proprietara locului sfânt
afară, în vânt – emma greceanu
iubeam cu pasiune
obsesiv
golful marea
mirosul brizei
după prânz mi-am reîmprospătat amintirile
fără să mă audă nimeni de fapt nici nu era
nimeni să mă audă nisipul devenise mai alb
decât dimineaţă
şi mai jilav acolo departe de dig nu părăseam doar
un bărbat părăseam o întreagă
existenţă
aveam presimiţirea că voi trăi negreşit ceva minunat
apoi nu mai ştiu
nu-mi amintesc prea bine nu mă întreba michel
nu are rost
un pic totuşi îţi aminteşti
repetă michel
şi o luă în braţe
Constatare – Ana Maria Gibu
O cameră
întunecată
dans mortal
pe-o muzică
ritmată frenetic
în cupe de lalele
pereţi
în roşul sângeriu
mă obligă
să citesc inscripţiile
din colţuri
mi-am dat seama
dansatorii
şi-au semnat viaţa
pe-aceasta scenă
izolaţi în petale
murind
pe bătăile inimii.
haiku – iuliana linte
drum de beduin-
nisipuri şi scorpioni
oază pentru toţi
fusta soarelui – adrian paparuz
aveai o gaură în fusta
dăruită de bunica
înainte să moară
şi
nu o iubeai
neaparat
pentru acest fapt
ci
pentru că cineva
desenase pe ea
un soare imaginar
chiar în dreptul găurii
ai mai fi dormit
nici câinii nu se trezesc
atât de devreme
dar porumbul
nu ştie asta
te aşteaptă
să-i mângâi orgoliul
şi pleci fără să mănânci
atârnată de sapă
fericită
şi de data aceasta
Mitică
va încerca
cu degetele lui murdare
să ajungă dincolo de soare
porumbul mai poate aştepta
şi
apoi
ce dacă
babele vor striga speriate
că te-ai îmbrăcat în eclipsă
porumbul e mulţumit
şi Mitică
Universul începe din fusta
bunicii
Poem valutar 8 – Cristina Stefan ( ps. ada chifor )
Nu mai sunt cerc…în gândul de-a fi doar un punct. Râde cu hi! râde cu ha! şi face haţ! rădăcina, feminin singular cu articol banal într-o ţară de pupeze moarte, identific verbal temporalele şoapte. În Roata Vienei, cauzală meschin am stat drepţi împuşcând atribute şi tu, Edmond, un punct rotitor undeva, pe pământ, adâncindu-mi secunde în rochii de casă şi papuci juxtapuşi, cochilii.
CAI VERZI PE PEREŢI – LUMINIŢA ZAHARIA
Ea lua toate lucrurile la propriu.
Cînd cineva cãdea pe gînduri,
se repezea sã-l ridice.
„L-a prins cu mîţa-n sac“, se zice.
Rãsturna sacii oamenilor pe stradã
sã salveze bietele mîţe.
Cu „musca pe cãciulã“ era însã mai greu.
Puţin mioapã, n-avea cum sã vadã
toate muştele, pe toate cãciulile. Uneori,
auzea vorbindu-se despre „copii din flori“ –
i se pãrea sublim, dar nu pricepea şi pace!
Cum sã recunoşti copiii din flori,
cînd toţi copiii parcã sînt trandafiri, sau bujori?
Într-o zi, a aflat cã dragostea e oarbã
şi-a-nvãţat, una-douã, alfabetul Braille.
Dar, vai,
iubitul ei nu i-a înţeles truda – şi tãbliţele ciudate
(şi dragostea, şi bogãţiile toate)
au ajuns la coşul de gunoi.
(Ea nu vede, nu gîndeşte ca noi –
dar dacã lumea ei e mai bunã?)
I se spunea ades: „Visezi cai verzi pe pereţi!“
şi o întreagã lunã
n-a mai dormit, sã prindã caii din vis.
Cînd a-ntrebat: „Voi fi şi eu ca voi?“,
„La Paştele cailor!“, i s-a zis.
Şi, ca sã nu se mai facã de rîs,
ca-n pãţania cu mîţa-în-sac,
a citit toate cãrţile de bucate
şi le-a fãcut cailor cel mai bun cozonac.
„Vrabia mãlai viseazã“ – iar ea, grijulie,
presãrã mãlai pe toate strãzile,
prin livezi, pe cîmpie.
Auzise-ntr-o zi cã pînã la Dumnezeu te mãnîncã sfinţii.
Încercã, printr-o-ncordare supremã a minţii,
sã-nlãture imaginea sfinţilor aruncîndu-se ca ulii
asupra sãrmanilor cãlãtori înspre rai,
sfîşiindu-i mişeleşte cu dinţii.
La nici o onomasticã nu s-a mai dus,
biblia a pus-o sus
şi nici jertfe n-a mai adus
frumoasei Marii.
La „Prinde hoţul, scoate-i ochii“
era, întotdeauna, cel mai greu.
Ce dacã un om îi furase inima într-o zi?
Cum sã comitã o crimã?!
Auzea mereu
cuvinte triste, ca o poezie-n surdinã:
„Sîntem cu toţii numai praf de stele“.
Şi-a pus atunci aspiratorul pe piele
sã vadã ce rãmîne dincolo de praf.
Avea în bibliotecã un vraf
de dosare
cu însemnãri detaliate şi clare
despre sensul cuvintelor, despre întîmplãri şi vise
despre toate lucrurile scrise sau zise
din antichitate încoace.
Uneori, îi plãcea sã se joace
cu cuvintele, care-n ochii ei deveneau fiinţe vii
şi le iubea ca pe nişte copii.
„A-ţi stoarce creierii“ era expresia cea mai durã
şi constata cu resemnatã urã
cã i se-ntîmplã, zilnic, şi ei.
Eheeeei,
şi-atît şi-i stoarse, sãrmana,
cã-n craniu nu-i mai rãmase decît
un spaţiu alb şi cãlduţ
unde o privighetoare rãtãcitã
într-o searã de varã a înnoptat –
desigur, la figurat!
După chipul și asemanarea – Camelia Ciobotaru
mască, după mască, după mască,
până ţi-am uitat, Doamne,
Chipul…
replămădeşte-ne cu aceeaşi
Dragoste
şi învaţă-ne
să ne acoperim
doar cu
Asemănarea Ta…
stridenta dodecafonica – marta cremeny
inima legănată nu vrea să adoarmă
o prinde boala
de patul improvizat
din chingi de promisiuni
pe sânii striviţi
gratii încrucişate
de mult
nu mai călătoreşte cartezian spre tine
într-o cameră de spital
de nimeni aflată
distilează atent năluciri
abia supravieţuind cutremurelor
erupţii sincopate
din panică izbucneşte ultima pulsaţie
sfârşit de înţelegi
privirea ştie
nu va fi dragoste
respiraţia
o uşă trântită sacadat
în piept se preling lame
cresc gheare
spintecă ironia pernelor zdrobite
liniştea demenţială a pereţilor
devastarea clandestină
trupul desfăcut în chemare
îşi trage seva
din străfunduri cu gust amărui orb
surâsul căprui dispărut în imagini
fantezii verzi evaporate
tremurată rugăciune
promiţătoare de prea multă singurătate
trezirea amestecată
cu surogat de dulce
adiţie
dependenţă
ea
înconjurare cu ADN eliptic
se zbate în ferestre miros de ceară
picură viziuni
umbre de cunoaştere
în ziduri labirint de scâncete
măcel de friguri
pieţe de legume stoarse
strugurii ei mângâiaţi
într-un noiembrie epuizat
senzaţii ruginite
se pierde
Frământă cerul colăcei – Camelia Ciobotaru
frământă cerul norii
ca buna colăceii
pe la lăsatul serii
dar buna când frământă
îi cântă şi descântă
şi-n tavă mi-i sărută
azi cerul îi loveşte
şi-i învălătuceşte
iar plânsul nu se-opreşte
cad lacrimile toate
şi să le ţină-n spate
pământul nu mai poate
bunica nu mai cântă
colaci nu mai sărută
priveşte-n zări pierdută
plutind un colţ de casă
un colăcel pe-o masă
şi voalu-i de mireasă
mai cată-n jur cernită
cu inima-mpietrită
tabloul de la nuntă
să plângă nu mai poate
c-atunci apele toate
ar creşte jumătate
frământ-acum doar gândul
rugând tainic Cuvântul
să ierte iar pământul…
Simţiri – George Gâtlan
uneori am senzaţia
că poţi cuprinde marea întreagă
în căuşul palmelor tale
că o poţi strecura printre degete
desărând-o într-un sărut
din care imi dai să sorb dulcele rămas
nestinsa sete de amor
să-mi stăvilesc
alteori am impresia că în mâinile tale
poţi ascunde pământul, că îl frămânţi
îmbogăţindu-l cu lacrimile tale
dospindu-l la căldura adâncilor simţiri
înfierbântate de dorinţă
incandescentă vrere
de trupul tău aburind
a pâine sufletului înfometat de tine
Tata îşi duce oasele la moară – Rodian Drăgoi
Tata îşi duce oasele la moară
apoi îşi bate sângele în grindă
vântul doboară iar o întrebare
ninge tăcut şi alb dintr-o oglindă
o nuntă fără miri se-ntâmplă în pământ
prin lacrima mea trece o pădure
mă bea cu sete cel care nu sunt
cuvintele vin noaptea să mă fure
Apocalipsa – Gabriela Beldie
Sufla dinspre răsărit
Trecutul.
Niciun drum nu mai pornea –
Ghemuri uriaşe
În containere inscripţionate:
Fără timp
Fără sens
Cocoşul cânta
Sfâşieri de întuneric.
Nisipul se lepăda de formă.
Spre orizont
Albatroşi de cenuşă.
tiparniţa – Cristina Stefan ( ps. ada chifor )
înainte de a mă culege
îmi întindeam mâinile
picioarele buzele
până la capătul meu
aşezată în logotip
îmi mai mişc ochii
de la dreapta la stânga
şi văd zvâcnetul oxigenului
nu doare strângerea
nu ţipă fumegarea
în tiparniţă
sunt carnea spovedită
m-adulmecă foarfeca
şi eu constrânsă de margini
miros a foaie velină
cu litera morţii
bună de tipar
SATURATIE – MIHAELA AIONESEI
Mi-ajunge
crucea lăsată suvenir
la primul
scâncet de copil.
Mă doare
lacrima-nroşită în zadar
amintirea
primei atingeri a cuiului
înnoieşte
aceleaşi patimi.
Mă urmăreşte
umbra răstignirii.
Rătăcesc şi strig.
Pe cărarea vieţii
doar spinii
mi-arată destinaţia.
Tu, Doamne, unde eşti?
Lasă-mi un semn,
întinde-mi o-ndurare
să-mi clădesc iertarea.
Pe rugul de lumină
răsărit
din crucea sfântă
sufletul
ofrandă-l las .
Prin ploi cobor
fără păcat
să încolţesc un bob
în lutul verde
care-am fost.
SELECŢIA FLORYANEI TURCULEANU
TÂRZIU DE MAI – DE ELISABETA IOSIF
Floral iese mereu din anotimp
Din prea-plinul lui
Şi al iubirii…
Se varsă-n Delta Verii,
Zeu al firii
Umplând un Cireşar,
Vremelnic timp.
Pun semn în Curcubeul lui
Şi-al meu.
În infinit…
Se-amestecă iubirea
În Univers Pătrat,
De mai.
Dincolo e tăcere
Şi nu numai…
Tărâm Divin
Dar mai mereu
Finit…
Grădinile îşi împrumută floarea
Învălmăşind iubirea ta
Necoaptă
Mai prind o zare,
Ca o şoaptă…
Este târziu
Dar mai găsim Cărarea…
BLESTEMUL LIMBII DE CÂINE PE MÂNĂ DE OM
-DE LIVIU IOAN MUREŞAN
dacă
loveşti un cîine cu maşina
şi el se mai tîrîie cu maţele prelinse pe şosea
satisfacţia e de scurtă durată
deoarece dacă opreşti şi te apropii de el
vei citi în ochi speranţa
chiar dacă luminile se sting încet
va schelălăi o ultimă mulţumire
pentru faptul că te-ai oprit
limba îi va rămîne scoasă ca pentru o lingere a palmelor
limba atît de obişnuită să lingă palmele
degeaba vei încerca să motivezi gestul
prin salvarea atîtor oameni
cîinele de la picioarele tale cîinele mort
nu e un cîine muşcător
dacă te urci în maşină şi pleci mai departe
după ce ai lovit un cîine
fără ca acesta să îţi lingă palmele
speranţa ochilor tăi se va stinge încet
pînă cînd te vei opri la prima fîntînă cu apă limpede
şi vei privi.
STRIGĂTUL PESCĂRUŞULUI -DE LAVINIA POPESCH
Valurile sculptează
nuduri în nisip
curbura sânilor
finețea coapselor
închinăciunea gambei
piele de ciocolată
mângâie soarele
transpirat de nădușeală sărată,
o pată albă flutura aripa
scrâșnește solzii în delir,
ghiarele străpung miezul zilei
țipătul pescărușului…
are guler de triumf
din peștele naufragiat pe un val
miroase a sânge
pe malul foametei cristalizate,
spuma mării spală ultima branhie
cu ochii bătuți în cer
albastrul îneacă răsuflarea,
vreau o mână de apă dulce
sa îmbrace goliciunea soarelui.
Ea femeia…
uneori pește
dorință
alteori
flămândă
carne
…liniște.
ORAŞUL -DE MARYNNA POPESCU
Oraşul se zvârcoleşte,
trup afundat în dureri,
scuturat uneori de fiori de plăcere.
E viu
se mişcă ordonat în felul său haotic
Lumini tăiate de cabluri,
găurite cu ciocul
de ciori supraponderale pe care
puşca omului
încă nu le-a ochit.
Strada se târăşte sub roţi
îşi face loc printre pomi
cu frunze arse pe care toamna
nu le mai înroşeşte
de ani buni.
Motoarele ne ucid
mai ceva decât tutunul
oraşul astmatic tuşeşte,
scuipă noxe.
Tragem de el, îl lungim-lăţim
să ne învelească pe toţi
îi măsurăm trupul slăbit
pe patul lui Procust –
suvenir luat într-un week-end
de la greci.
Şi totuşi îl iubim – oraşul ăsta
zvârcolindu-se în dureri,
scuturat uneori de fiori de plăcere.
O NAŞTERE FĂRĂ DURERI -DE IOANA MIHAELA FRAIU
printre gene de migdal
văd universul
în palmele pământului
ca un spectator
profetic îmi plimb ochii
a mirare
în fiecare nuanţă
cu chip de aventură
mă surprinde aceeaşi muză
iubirea
înmugurită prin parcuri
găseşte stăpâni câinilor pierduţi
pe malul stâng al nostalgiei
florile suspină timid
între coperţile vieţilor noastre
ascund sărutul fraged al vremii
primăvara
zâmbeşte îndrăgostită
la fiecare pas
răsar poveşti sentimentale
între fluturi şi narcise blonde
amintiri din cununi de iluzii
cresc nefiresc
pe aripile cuvintelor
mă îmbracă încă o dată
pielea verde
a ispitei de a fi.
REALITATE NĂPĂDITĂ DE IERBURI -DE RODIAN DRĂGOI
Încep să-nţeleg
trupul meu nu îşi mai aminteşte de mine
mama mă ceartă că am îndrăznit să îmbătrânesc
copilul meu încă nu s-a născut
şi îmi trimite sfaturi pentru oblojirea tristeţii
încep să-nţeleg
se înserează în cuvintele mele
nu ştiu pe unde rătăceşte numele tău
dar eşti mai tânără
cu o sută de ani decât dragostea mea pentru tine
încep să-nţeleg
anul trecut nu-mi mai vorbeşte de anul ce vine
amurgul mă bate prieteneşte pe umăr
şi îmi arată realitatea năpădită de ierburi
cineva deschide o fereastră spre mine
şi se aude dialogul dintre tăcere şi muguri
O, Orhidee! -de Cornel Armeanu
O, prea frumoasă orhidee
Ce te-am udat la rădăcină
Cu seva mea, cu o idée,
Să-mi fii parfum şi violină!
Atât de-adânc săpa amorul
Adânce brazde-n ochiu-mi singur,
Nici mai puteam să îmi iau sborul,
Eram prea frunză şi nesigur.
Dar te-ai încuibărit în mine
Cu toate patimele tale;
Poteci de vis, diamantine,
Mi-ai aşezat în cale. Ia-le!
Iar dac’acesta fi-va preţul,
Să fie voia ta! Mă duce
Pe drumul tău, iar eu, drumeţul
Supus voi fi pân’ la răscruce.
Ci când va fi pe la amiază,
Vom poposi pe-un pat de rouă.
Eu voi dormi, tu vei fi trează
Şi între noi o lume nouă.
Ferestre – de Camelia Radu
Lună, opaiţ al visului,
joacă-te cu gândul meu,
pătrunde în carne,
albind-o,
sărută întrebările
până devin sidefii,
fă dragoste cu ideile,
până la epuizarea miezului rigid,
până vor pleca desculţe şi despletite…
Încredinţeză-mi
secretul soarelui transfigurat,
ia-mă în brate,
risipeşte-mă,
copil neîmpăcat de sunt,
naşte-mă ochi nevăzut,
umbrit.
În piaţa goală,
doar tu şi eu
dansăm lumina,
până devine pâine
pentru cei vii.
GARA DE NORD (1991) de IULIANA LINTE
Noaptea, în Gara de Nord,
hăituiţi de visuri şi demoni,
obosiţi dar cu inima fierbinte,
îngerii au adormit
pe cimentul rece.
Din mâinile lor murdare
se rostogolesc bucăţi
de pâine albă-
hrană pentru
câinii străzii.
Cînd iubeşti un poet -de Luminita Zaharia
Cînd iubeşti un poet
lasă-ţi toate armele la muzeu,
ariciul donează-l grădinii zoologice,
cactusul du-l departe, -n deşert.
Doar trandafirul păstrează-l
dar despinează-l încet,
să nu îl doară
şi de durere să plece apoi,
pe aripile privighetorii,
într-o altă fantastică ţară.
Cînd iubeşti un poet, nu-l judeca-n niciun fel,
el are alte valori şi tipare,
nu-l cere vieţii, el nu e al tău,
şi- orice atentat la libertate îl doare.
Cînd iubeşti un poet,
roagă-l, alambicat şi abstract,
să-ţi descifreze în vers ce spun norii.
Cînd şomează, angajează-l fără contract
în slujba frumuseţii şi-a candorii.
Sufletul tău e acum ca al lui
după transfuzia totală din ciudatul spital
unde, din comă, sîngele i-l cereai –
tu, chiar în comă, în coma iubirii, ştiai
că el e Donatorul tău
universal.
Cînd iubeşti un poet, aşadar,
înghite-l dintr-odată, întreg şi fierbinte
abia născut din cuptorul înalt al primei iubiri
şi savurează-l pe îndelete, scoasă din minte.
Cînd iubeşti un poet,
lasă-te mîngîiată de el
cu riscul morţii subite prin asfixie,
lasă-te remodelată de el
din femeie în femeie vie.
Cînd iubeşti un poet,
nu i-o spune-n cuvinte,
cuvintele toate sînt ale lui, şi-ar fi ca şi cum
i-ai dat daru-napoi, necuviincioasă…
El ar plînge atunci, cu lacrimi de sînge,
toate cuvintele s-ar preface în scrum
şi tu nu ai mai fi, printre culori, cea mai frumoasă.
Doar aruncă-te, cu ochii închişi, în braţele lui
ca în ultima şansă, ca-n marea cifră Doi,
asumă-ţi orice risc, dă-i viaţa ta
(el ştie ce să facă din ea)
şi cea dinainte şi cea de apoi.
Nu pierde poetul, el e uşor de pierdut,
lipeşte-l de sufletul tău, strînge-l bine –
o, cît de misterios de frumos îţi mai şade,
femeie de iarbă de piatră de lut
cu poetul împrăştiat peste tine…
Povestea asta e interzisă acum
să nu se mai afle dumnezeiescul secret.
Inchizitorii nopţii sînt la o aruncătură de drum.
Hai repede, să vă spun:
“Cînd iubeşti un poet…”
S-AU PÂRGUIT CIREŞELE -DE SANDA NICUCIE
s-au adunat azi babele, şi-n şoapte,
pe sanţ, au pus de-o bârfă şi poveşti.
s-au pârguit cireşele azi noapte
şi-au înflorit salcâmii-n Mironeşti.
încă trei plozi de-acum au dinţi de lapte
pădurea e mai verde de-o priveşti.
s-au adunat azi babele, şi-n şoapte,
pe şanţ, au pus de-o bârfă şi poveşti…
să-mi baţi la poartă fix la ora şapte
dacă şi anu’acesta-ţi mai doreşti
să guşti cireşe roşii, mari şi coapte,
pietroase, marca City Mironeşti.
SELECŢIA MIHAELEI AIONESEI
Povara din faţa ochilor-Jeanette Carp
M-am împiedicat şi-am spart oglinda.
Oglinda aceea
pe care o căram înaintea mea de când ştiu să zic « mine ».
Dintr-o dată am voie să mă mişc,
dintr-o dată am voie să greşesc.
Norma oglinzii mele zace pe jos făcută cioburi.
Încă un ciob pe care nu-l mai văd,
încă un glas din trecut pe care nu-l mai aud.
Ochii mă dor, durere mântuitoare.
M-am împiedicat şi mi-am spart povara
din faţa ochilor.
Zidesc în cuvinte-Llelu Nicolae Vălăreanu
Sângele n-ar obosi niciodată
inima se află în largul ei
pasăre-n zbor
sub aripi, plin de claritate
aerul.
Trupul mi-ar dărui întreg
o dragoste ajunsă la coacere
cuibul de vânt al tăcerii.
Mă înalţ, resuscitându-mă-n gând
zidesc în cuvinte crezul,
urc trepte-n iniţiere
mă mângâie, tainică înţelegere
umbra mamei în chipul icoanei.
Povara din faţa ochilor-Jeanette Carp
M-am împiedicat şi-am spart oglinda.
Oglinda aceea
pe care o căram înaintea mea de când ştiu să zic « mine ».
Dintr-o dată am voie să mă mişc,
dintr-o dată am voie să greşesc.
Norma oglinzii mele zace pe jos făcută cioburi.
Încă un ciob pe care nu-l mai văd,
încă un glas din trecut pe care nu-l mai aud.
Ochii mă dor, durere mântuitoare.
M-am împiedicat şi mi-am spart povara
din faţa ochilor.
O primăvară din jurnal-Ioana Mihaela Fraiu
când plouă peste umbra paşilor tăi
fluturii învaţă să zboare la pieptul fulgerelor
speranţa nu mai adie
printre copaci înfloriţi şi în cuiburi
păsările rămân fără destin
pe hotarul de sub liniştea serii
inimile mugurilor tresar
din ceruri se-aud fragede chemări
sculptate-n gura îngerilor
cu dalta unui sărut verde
mă opresc la răspântia dintre lumi
ca un copil nedumerit de rodul pâmăntului
adun cuvinte cu margini incerte
şi le culc printre flori
în jurnalul ţinut nefiresc pe tâmple
amintirile alunecă fără suflet
pe strada uitată din copilărie
vântul înfrunzeşte creanga unui ecou
la subţioara muzelor
narcise-mi cresc pe umeri o altă primăvară
jocul de-a moartea l-am uitat
în pustiul zilelor rămase
înfloresc blânde lăcrimioare
din slova-ţi măruntă veghează
buzele strânse a nostalgie
îţi recitesc poemele iubirii
THIS IS LOVE-CRISTI CIUBOTARU
Din formele sculptate pe suflet
o altfel de muzică imprimă
pașii pierduți la fiecare sosire
păstrează un loc la masă cu îngerii
să-ţi spun câte vise în sens unic
au consolat întâlnirile imaginare
fiecare apus pe sensul căderii
drumul repetat într-o scrisoare
cât mi-am dorit ca apropierile să
rămână sfârşitul oprit în ceas.
în harpa rolurilor de statui
buzele uscate aşteaptă sărutul
neobişnuit de cald într-o sâmbătă siberiană
trage cortina peste gânduri
acum sunt doar un vers.
fior- Mirela Bălan
despletită-n ghiocei
te-mbiu să intri
fă-mă reavăn
să-mi zvâcnească mugurii
prefă-te soare
stârneşte-mi albinele
înnebuneşte-mi fluturii
primavară
te vreau
pe dinăuntru
Mărgăritare de Marte-Ioana Mihaela Fraiu
scutur somnul
din pielea iernii
surâsul se dezgheaţă
în goana zilelor
soarele învelit în speranţă
brodează în hamacul său
ultima sărutare albă
sub pământ pulsul verde
exersează naşterea
cu grijă părintească
frânge
zăgazurile firii
florile găzduiesc iluzii
precum nimfele marine
sărută franţuzeşte
emoţia dimineţilor roditoare
cu gesturi de soţie
leagă şiraguri de muguri
în gâtul copacilor
femeile
slujesc înflăcărate
amorul
pe altarul dragostei
se oferă fecioare
primăverii
cu sângele timpului
din versurile tuturor poeţilor
împletesc în inimi
capetele gândurilor
înnodate cu grijă
în Marte
purtăm amulete vii
în ochii singuratici
orizontul
se hrăneşte febril
cu humusul adunat
sub unghiile mele
Duminica din tine….-Iuri Iulian Lorincz
Chiar nu ştiu
de ce
îţi scriu duminica asta mamă
poate că îţi simt
chemarea
care-mi furnică tălpile
golite de drum până la tine
nu ştiu
de ce
norii sunt albi
şi crucea-ţi înnegrită
în ochii ascuţiţi ai vremii
de ce
florile au prins rădăcini în tine
iar lumânările îţi topesc ceară
prin iarba căruntă
de ce
simt zborul păsării
cu un alt strigăt
când sparge lutul
de ce
astăzi
iau ţărână din tine
o cern printre degete ude
şi pipăi osul
acestei duminici
venită din tine mamă…
Suflete invalide-Elena Câţcăuan
Răutatea e o infirmitate a sufletului,
o infirmitate care nu doare
şi nici nu e chiar vizibilă;
nu e incomodantă
sau inestetică
ori de-a dreptul hidoasă
ca invalidităţile trupului,
de care cei invalizi sufleteşte
întotdeauna râd pe săturate.
Dacă am ajunge vreodată –
problema e pur ipotetică –
în ţara sufletelor,
imaginea ar fi oribilă,
terifiantă:
am vedea multe suflete în cărucioare,
c-o privire apoasă,
sau în cârje mergând
sau cu bastonul alb bâjbâind
năpustindu-se nebuneşte
cu cărucioare, cârje, bastoane
asupra câte unui suflet neieşit din canoane,
adică, să zicem, fără defecte
(asemenea suflete sunt, desigur, suspecte
şi trebuie anihilate),
fiindcă le strică lor rasa,
rostul, educaţia, casa…
Şi totuşi, de oamenii răi mi-este milă!
E trist să porţi un astfel de suflet,
adică fără un picior
sau o mână,
fără ca ochii lui să vadă lumină,
sau fără ca gura
să-i ştie de zâmbet…
La aşa beteşug leacul nu-i o pastilă,
trebuie apăsat butonul din minte
spre a declanşa
revărsarea iubirii
pentru farmecul rânduielilor firii,
pentru atentă măsură-n cuvinte…
Ar trebui deschisă
o clinică
pentru recuperarea
sufletelor invalide.
Lipsă o mie una de nopţi-Cristina Ştefan
Fachirul acesta slăbănog
s-a numit neîncredere.
Şi-a scos dintre suveici
tabla magică şi cuiele
s-au răsfrânt
spre palmele mele.
– Hai! mi-a dat elanul
să le trântesc brusc
peste ascuţita suspiciune.
Fără durere. Fără ţipăt.
Nefolosirea sigură a mâinilor
în eboşa amintirii
inventează Marea Veninosa
cu valurile limbilor de şarpe.
Tălpile înfipte bine în cuie
fac surfing astral
în căutarea hainelor tale,
firul a argintat nocturn
când slăbănogul fachir
îşi plăteşte cazarea
ivind dintre suveici
iluzia bisturiului.
Când trece un om prin sufletul său-Ioan Barb
Toată noaptea m-am zbătut să adorm
am vrut să mă rog
dar ochii îmi erau cusuţi în pernă
am scăpărat un chibrit
pe pereţi au jucat umbrele
mă simţeam ca într-o grotă
prin care treceau apele
pe sub munte apoi
mi s-a părut că visez
Te-am văzut spre dimineaţă
cuprins de tristeţe stăteai
la marginea lacului
mâna ta s-a întins peste mal
strălucea
şi noaptea s-a făcut albă
trestia s-a dat la o parte
ca o pleoapă
de pe un ochi umed deschis
atunci lumina Ta a picurat
o lacrimă
tăcerea se limpezise
puteai auzi cum trece
un om prin sufletul său…
SELECŢIA IULIANEI LINTE
Metamorfoza- Mihaela Aionesei
cioplesc în mine
aş vrea să fiu mai mult decât
o schiţă oarecare
nu pot … mă doare
mă voi zidi ca Ana
într-un vers
prind rădăcini
şi înverzesc un cui
pe crucea răstignită
Ghilotina de macaroane- Jeanette Carp
Ps(ihanalistul; ochelarist vechi, vorbeşte rar):Nu ai decât s-o uiţi.
Ghilotina.
De macaroane.
Trăieşti acum.
P(a)c(ienta;păr vâlvoi, mimică şi mâini agitate): Am
înţepat macaroana cu furculiţa, am
dus-o la gură,
nu-mi
tihneşte…
Ghilotina…
ghilotina mi-o va reteza de lângă buză
de cum voi simţi gustul parmezanului, …
Mi-e frică.
Ps: Uită…
ghilotina…
Pc. Funcţionez
într-un regim de preîntâmpinare şi management
de catastrofe
morale, sociale, igienice.
Ia staţi puţin!
Da!
Mă mănâncă scalpul!
Ps: Este- autosugestie.
Pc( priveşte disperată, se scarpină în cap,
se scarpină pe tâmple):
Cred că am păduchi!
Ps:Tot nu ar fi o catastrofă…
Nimeni nu-ţi face character assassination
şi nu ai păduchi.
Acum.
Sunt spectre
din trecut astea.
P(a)c(ienta) priveşte albă
peretele.
Scarpină scalp
scarpină tâmplă
obraz
ceafă
până la sânge.
Nemişcate- Ion Buciuman
Zăvorâte
în menghina cuminte
de după amiază,
gândurile,
fire de nisip
în duna fierbinte
visează.
Vor fi ploi
sau viscol,
cine ştie?
Vor sta nemişcate
pui de leu,
aşteptându-şi mama
veste târzie,
pe înserate!
Şi stam- George Gitlan
(text lucrat în cenaclul Cartea Tinerilor Scriitori)
tu stai şi tragi
de-un capăt, aţa.
eu stau şi văd
cum mă deşir
cum mă dezleg
şi mă deznod
de toată viaţa
cu suflet şir
mă iartă anotimp- George Ioniţă
mă iartă anotimp
că nu te-am mai primit
cum se cuvine
durerea să aline
zăpezile căzute
nefiind de-ajuns
mă iartă c-am uitat de tine
acum
cînd timpul mă-nfioară
şi lumea-mi pare ireală
fără sens…
Haiku- Floryana Turculeanu
raze fecunde-
răsfăţatul apelor
bobul de orez
Mai stai- Costea Velea
Stinge ferestrele
-prea multă lumină-
ascultă coralii
în mine crescând
ascunde mâinile
încinse
în pleoapele-mi umede…
Şoapta în gură ascunsă
caut-o
cu buze fierbinţi
împarte crinii cu mine
Frumuseţe -Luminiţa Zaharia
Un om pe un cal alergând
cu pletele amestecate în vînt
te-ndeamnă, nu-i aşa, la reverie!
Invers nicicînd!
Un cal călare pe un om
cu pletele amestecate-n vînt?!
E…nebunie!
Ce învăţăm noi de aici?
Că-n miezu-oricărei frumuseţi
tronează maşteră, pocnind din bici,
o barbarie.
Elegia a zecea – Cristina Ştefan
Din rotirile palmelor albe
m-ai visat margine de cer
tu uneai petalele dalbe
cu mine-n eter.
Din cristelniţa ta de bărbat
mi-ai dat forma luminii
şi o oră am dansat
liniştea pe nori.
În ultimul pas
aripa-mi frântă e flutur
cerc între tine şi sori
cântecul lebedei mugur.
SELECŢIA LUI GEO GÎTLAN
SCĂPARE, de Laura Driha.
Despre tot şi nimic
A mia oară
Acelaşi loc, acelaşi om
Altă greşeală.
Pe raftul de sus,
Lângă pâine
Speranţa-n mai bine
Şi-n mâine.
Timpul trecut,
Uitat într-o seară
Printre pete de vin
Şi de călimară.
Gânduri albe,
Anoste
Şi rânduri cu rimă
De bogdaproste.
Cînd iubeşti un poet, de “Luminoiu” :))
Cînd iubeşti un poet
lasă-ţi toate armele la muzeu,
ariciul donează-l grădinii zoologice,
cactusul du-l departe, -n deşert.
Doar trandafirul păstrează-l
dar despinează-l încet,
să nu îl doară
şi de durere să plece apoi,
pe aripile privighetorii,
într-o altă fantastică ţară.
Cînd iubeşti un poet, nu-l judeca-n niciun fel,
el are alte valori şi tipare,
nu-l cere vieţii, el nu e al tău,
şi- orice atentat la libertate îl doare.
Cînd iubeşti un poet,
roagă-l, alambicat şi abstract,
să-ţi descifreze în vers ce spun norii.
Cînd şomează, angajează-l fără contract
în slujba frumuseţii şi-a candorii.
Sufletul tău e acum ca al lui
după transfuzia totală din ciudatul spital
unde, din comă, sîngele i-l cereai –
tu, chiar în comă, în coma iubirii, ştiai
că el e Donatorul tău
universal.
Cînd iubeşti un poet, aşadar,
înghite-l dintr-odată, întreg şi fierbinte
abia născut din cuptorul înalt al primei iubiri
şi savurează-l pe îndelete, scoasă din minte.
Cînd iubeşti un poet,
lasă-te mîngîiată de el
cu riscul morţii subite prin asfixie,
lasă-te remodelată de el
din femeie în femeie vie.
Cînd iubeşti un poet,
nu i-o spune-n cuvinte,
cuvintele toate sînt ale lui, şi-ar fi ca şi cum
i-ai dat daru-napoi, necuviincioasă…
El ar plînge atunci, cu lacrimi de sînge,
toate cuvintele s-ar preface în scrum
şi tu nu ai mai fi, printre culori, cea mai frumoasă.
Doar aruncă-te, cu ochii închişi, în braţele lui
ca în ultima şansă, ca-n marea cifră Doi,
asumă-ţi orice risc, dă-i viaţa ta
(el ştie ce să facă din ea)
şi cea dinainte şi cea de apoi.
Nu pierde poetul, el e uşor de pierdut,
lipeşte-l de sufletul tău, strînge-l bine –
o, cît de misterios de frumos îţi mai şade,
femeie de iarbă de piatră de lut
cu poetul împrăştiat peste tine…
Povestea asta e interzisă acum
să nu se mai afle dumnezeiescul secret.
Inchizitorii nopţii sînt la o aruncătură de drum.
Hai repede, să vă spun:
“Când iubeşti un poet”
Parcă, de Sanda Nicucie.
Era-ntr-o vară, era joi
şi toate ne erau permise –
Gara de Nord, peronul, noi,
sau vineri seara, pare-mi-se.
În ochi ni se citea văpaia,
în trenul plin de cetăţeni,
la clasa-a doua, spre Sinaia,
sau parcă, parcă spre Buşteni;
Timidă nu spuneam nimic,
când mi-atingeai câte o dată,
cu buzele un deget mic,
sau parcă, parcă mâna toată;
Doar ciripeam: “Ah sufleţel!”
când mă priveai pe sub sprânceană.
am stat la single la hotel,
sau parcă-n duplex la cabană-
Ultramodern… ce draperii!
cu mov în dungi şi picăţele,
sub geamurile fumurii.
sau parcă, parcă, jaluzele;
Când în final pe canapea
uşor, uşor ne-am aşezat,
(ce bine te-asortai cu ea!).
sau parcă, parcă era pat,
Tu mi-ai şoptit: ‘’Ah, ce noroc,
în ochii tăi să văd înaltul!’’
şi ne pupam aşa cu foc…
sau parcă mă pupam cu altul.
SELECŢIA DOINEI MARIA LEONTE
SMERENIE de Grama Luiza Adriana
În faţa ta sunt, Doamne, doar substanţă
Fără poveri de carne fremătândă,
Nimic din ce-i lumesc n-are importanţă
Şi vremea nu stă nicăieri la pândă.
În faţa ta sunt doar o adiere,
Un fluture trudindu-se să zboare,
Tu vezi la mine trudă şi plăcere,
Eu văd în tine scut şi alinare.
Dar dacă ţi-ai dorit să fiu substanţă,
De ce m-ai modelat din lut divin
Şi-ai dat fiinţei mele importanţă
Şi vremii m-ai făcut ca să mă-nchin?
De ce mi-ai arătat ce e iubirea
Şi m-ai făcut să cânt mereu de dor,
Dacă n-ai vrut să faci din ea menirea
Acestui om umil şi trecător?
De ce mi-ai dat dorinţa de mai bine
Şi vise de poet ca înaripare
Dacă ştiai că nu sunt pentru mine,
Că nu pot fi un albatros pe mare?
În faţa ta sunt, Doamne, doar cenuşă
Un praf arzând şi fără mângâiere,
Nici boltă de pe cer nici prag la uşă,
Doar vise de mărire şi cădere.
SENS de Cristina Ştefan
poezia începe cu tine
de sus în jos începe
e o lege a gravitaţiei
în mine
cum arcuşul îşi cade sfâşierea
poezia începe cu albastru
de când Zeus îşi ţinea tălpile
în azur
cum adevărul pre moarte încalcă
poezia sfârşeşte teluric
acolo unde bobul singurătăţii
se tăvăleşte prin râsul
homeric
poezia sfârşeşte cu tine
de sus în jos sfârşeşte
e o lege a compensaţiei
în mine.
Iubind fără măsură de Sorin Micuţiu
să nu-mi laşi anii inimii
să meargă în derivă
cerşind un refugiu de-o clipă
copilului inocent
pierdut sub poala mamei
învaţă-mi gândul să zboare
tainic deasupra încercărilor
iubind fără măsură
voi pleca liniştit
spre a mă reîntâlni
cu mine iubire
|
Comentarii recente