Iar am uitat de mine și-am stins în ramuri luna,
Iar îmi cuprinde ochiul dojana rătăcirii.
În carne-mi simt păcatul și pare că-i totuna,
De vine sau de pleacă primejdia iubirii.

Mă strigă-n cruci uitate, amară amintire,
Mă troienesc fuioare și nechezat de iarbă.
Nu fuga ta absurdă respiră a uimire,
Ci viscolul din mine și clipa mea cea oarbă

Înghesuită-n  ore stă pânza unor gânduri
Și lațul greu al serii ne spânzură-n tăcere
Îmbătrânesc dorindu-mi să-ți scriu acele rânduri,
Ce-mi vor  aduce poate puțină mângâiere

Din colți de piatră seacă abia închid în mine
Toți nasturii dorinței de-a fi știut din timp ,
Să te alung din gânduri și nu mă pot abține
Să recunosc durerea ca pe un anotimp.

Cu ezitări sau demoni, cu pas  prudent, mărunt,
Cu buzele-mi  veșminte dorind să te îmbrace,
Gândeam că  nu se poate curentul să-l înfrunt
Mă pregătisem totuși cu ploaia să fac pace

Și am uitat de mine, am stins în ramuri luna
Și te-am lăsat afară din gânduri de-astă dată
În carne-mi strig uitarea și-mi pare ca-i totuna
De-ai să mă uiți și tu cât am să fiu plecată