ELISABETA IOSIF – Romanul unui ”Cub de adolescență” – creuzet al adevărului și al perfecțiunii în devenire

iulie 25, 2017 în Critică literară de Cristina Ștefan

ELISABETA IOSIF 

”JAZZ CUB” de CRISTINA ȘTEFAN

         Transferând alchimia adolescentului din jurnalul său romantic în labirintul iubirii, Cristina Ștefan realizează în romanul ”Jazz cub”, mișcând sufletul cititorului,  o oglindă a inimii adolescentine. Ea este magică, folosind-o ca  și  Novalis, arătând ”cauza faptelor trecute”, ca instrument al iluminării. Autoarea ne introduce în cubul, ca un creuzet al devenirii omului prin iubire, folosind  sita sacră a misiunii acestei vârste pentru desăvârșirea sa: ”Ne vedem des, ne vedem mereu, vorbim cu mâinile în gesturi fine, descoperim noi atingeri, ni le furăm, ni le inovăm și ne scriem poezii, ca la un telefon continuu, avem caiete comune, scrie el, scriu eu. Am de învățat. Învăț din Eminescu tot ce am, pe de rost”(pag. 36)…sau: ”Adevărul e că până și Mara din mine, femeia puternică și carieristă, are momente de depresie. Este tristă și ascultă muzică în cubul de jazz pentru terapia amărăciunii ei native”(pag. 151).

            Interesant este, de ce scriitoarea Cristina Ștefan a ales ”cubul” pentru  a închide în el un fragment din viață: ”În limbajul simbolurilor, cubul este mai mult decât pătratul – este simbolul stabilității”, așa cum afirma Alain Gheerbrant. Dacă în corespondențele simbolice ale acestei proze desfășurate într-un cadru fantastic, ne imaginăm ”un cub pământesc purtând bolta cerească a adolescenței” și dacă cerul este mereu rotund putem să ne imaginăm construcția unui ”cub cosmic” în care, personajul principal, Dumbrăvița căuta cerul: ”Mă urcam pe scara podului și de acolo stăpâneam zarea, întrebându-mă cum voi trăi între oameni? … Chiar pe vreme mohorâtă pe ceață sau în noapte, cerul rămânea pavăza mea…Mai întâlnisem cerul ăsta cândva, în amurgul simplu… Un tablou naiv, ca abecedarul la litera A, un abecedar de crepuscul. Tăceam, eu și cerul, desenând copilărește, timp”(pag.8, 41).                                   ”La Mecca, cubul negru, ( ca pe coperta cărții), se înalță într-un spațiu circular alb iar procesiunea pelerinilor desemnează, în jurul cubului negru un cerc de rugăciune neîntrerupt” (Dicționarul de simboluri).  Sunt și lucruri care pot deveni ”negre” datorită întâmplărilor, a stărilor sufletești ale personajului: ”Pianul zace închis din acel ianuarie, din nou nefast, din nou negru, corb negru pentru mine. Un cub! ( pag,133). Cu mai multe fațete interioare, Dumbrăvița este înfățișată în funcție de starea sufletească prin mai multe personaje: ”Auzi? Azi cum te cheamă? Să nu greșesc. Dumbri, Bianca, Adala, Mara…că tu ești multe…” Adolescenta luptă cu tot ceea ce îi este potrivnic, cu singurătatea și îndoiala, cu orice șansă sau cu riscurile pentru a-și afla locul, amintindu-mi de personajul lui Mircea Eliade din ”Romanul adolescentului miop”. Dar Dumbrăvița, personajul din romanul ”Jazz cub” , ca o preoteasă a Zeiței Demeter are dreptul la ”jocul performanței” punându-și  în încurcătură adversarele: ”E un joc, Tudor, ca și scrisul. Rezist prin asta, aproximez o realitate care m-a lovit de mică, nu o vreau cum este, îmi fac alta, a mea”(pag. 125).

         Totul este construit în cerc – semnul absolutului –  precum copilăria: ”Ne recompunem copilăria în cerc, este de nepătruns, nimeni și nimic nu-l poate deschide sau rupe. Este impenetrabil. Spun tare: Cerc impenetrabil!”(pag. 151). Jung, poate gândindu-se la această vârstă în devenire, considera cercul ”o imagine arhetipală a totalității psihicului, simbol al sinelui”.

         Cel de-al doilea personaj principal al romanului, Filip, prima sa iubire, devine uneori un vis: Seara, în pat, gândul meu e la ”visul Filip”…Am 15 ani și jumătate la primul meu sărut…nu mă puteam opri din proaspăta descoperire, din vălmășagul de senzații noi…durea ca o sete”(pag.69).. ”Acum dimineață, mă gândesc la acest vis, care i-o fi mesajul?…Tu ești dumbrăvioara mea, în care toată viața voi găsi femeia mea, singura mea femeie iubită. Promiți? Jocul acesta poate deveni periculos. Te sărut, pe umărul stâng, Filip”(pag.107).

        Adolescența – oglindă a fantasmelor, cu aplecare spre aventură, cu fapte iluzorii, purtând confesiuni ca într-un labirint, are simptomele sale etern valabile. Dar în ”Jazz cub” Cristina Ștefan o transformă într-o metaforă.                                                                                                            „Iar dacă nu vă recunoașteți în personaje, nu vă iluzionați – afirmă, definind adolescența, înscrisă parcă într-un cub, Dan C. Mihăilescu: însăși delimitarea, nerecunoașterea este o lecție perfectă de autocunoaștere”.

 

Note