Îşi deapănă ariciul plictisul de pe ace,

Se-nchide în caverna bombasticului eu;

Sfidând ecofobia, se-ncumetă s-“atace”,

Odată, o broscuţă adusă de-alizeu.

Încearcă s-o atragă pe căi meşteşugite:

– De unde eşti, cumătră, şi cum pot să te-ajut?

Mi-e spleenu-atât de mare, aproape mă înghite;

Când ţi-am văzut plutirea, rămas-am, sincer, mut!

Precum o baiaderă vivace, antrenată,

Cu saltul tău angelic m-ai cucerit pe dat’;

De vrei să cauţi gazdă, primi-te-oi fără plată,

Voi fi, neîndoielnic, fidelul tău argat!

Prinţesă în alcovuri te-oi face, fără preget

(Să nu-nţelegi ideea, cum că aş fi mişel!),

Cu-alura-ţi de silfidă, nu vei mişca un deget,

Decât ca să “dirigui” superbul meu castel!

Amfibia, sfioasă, cu teamă voalată

Şi gânduri filiforme pe chipu-i diafan,

Împunsă de percepţii, se-apropie şi cată

Pe-atavicul cumătru să-l sperie, în van:

– O aceră, în zare, planează ca o umbră –

Ne-o fi sfârşitul, astăzi – demult predestinat?

– Eşti prea seducătoare, să fii atât de sumbră!

(O prinse de magule ţeposul, aţâţat.)

Gândind la simbioza ce-ar face-o cu domniţa

(De pe-o pomoste-ngustă pe care vegeta),

Se-ntinse mamiferul să-şi caute perniţa,

Căzută sub o floare cu tentă de-albăstrea.

Dar clipa de beţie fatidică se-arată,

Sărmanul Casanova subit alunecă

În propriile “bolduri”; “seppuku”-i fu răsplată

Şi-n pavăza cernită, mândria-i sucombă.

Cumplita superbie, “atotproverbială”,

Planând ostentativă, ne-nvaţă neatenţi;

Când facem în cetatea succeselor escală,

Uităm că omenia-i mai mult de-un pumn de cenţi!