LANSARE DE CARTE-ADRIANA BUTOI- 18 dec.2017
decembrie 19, 2017 în Cărți de Cristina Ștefan
Evenimentul de lansare a cărții ”Dincolo de capătul lumii”, editura ARTBook, Bacău, a poetei Adriana Butoi a avut loc luni, 18 decembrie 2017, ora 18.00, la Muzeul Municipal Călărași. Prefața cărții Valeria Manta Tăicuțu:
Punct și de la capăt
Discursul liric pe care-l propune Adriana Butoi este acela al unei poete care nu caută, prin scris, „împliniri artificiale”, ci „definiția posibilului”, dintr-o perspectivă care poate asigura aflarea sensului propriu al cuvintelor (decelabil fie el, uneori, numai „în oglinzi retrovizoare”, adică din departe spre aproape, aducând în text ecourile unei lumi deformate și bune de privit înapoi cu mânie). Tema fundamentală în volum este spaima în fața decorporalizării, a depersonalizării, spaimă întreținută de paradoxurile și de „itemii cognitivi fără sens” ai unei realități din ce în ce mai schematizate, în care orice ființă devine „spectator naiv al jocurilor alb-negru” („obligație cu valențe romantice”). Între lumini și umbre, între alb și negru ar trebui să existe limite, pentru ca echilibrul să nu se piardă; din păcate, „identitatea în sine/ se poate transforma într-un carusel egoist/ și numai frica de întuneric/ ar redecora/ finalul anotimpului/ pentru că proprietățile/ rămân simple licențe poetice” („vintage”).
Trăitorii în „ecuații obișnuite” își pierd treptat esența umană, devenind simple scheme ale unor posibile „roluri principale”; ei fug de tot ceea ce este individual, de orice accent original, pentru a se pierde într-un conglomerat de identități uniformizate la modul tragic: „dacă ar conta detaliile/ lumea nu ar fi atât de superficială/ nici nu ar desena când nu are răspunsuri” („cai albi și cai negri”). Afirmații de tipul „încerc să schimb distribuția normalității” sunt doar o expresie a crizei sufletești, o tentativă de recuperare a propriei identități, a propriului spațiu (prin evadarea din obsedantul alb-negru) și a propriului timp: „chiar dacă am separat distanțele/ într-atât încât să nu mai doară fiecare încercare noncromatică/ nu am reușit să trec peste limita admisă a mirării/ poate chiar e nevoie de timp și spațiu/ cu toate că poveștile sunt de fiecare dată/ aproape identice” („jocul de șah”). Cifrele pot înlocui cuvintele doar într-o lume haotică, predispusă la traiul într-un prezent continuu, fără gândire proiectivă și sentimente autentice; din această lume, tânăra poetă încearcă să scape prin zbor, prin puterea imaginației, prin resemantizarea (ne)cuvintelor, singurele purtătoare de adevăr: „voi încerca să zbor ca să-nțelegi/ de ce am ales să zbor în sensul necuvântului/ pe care îmi spui că nu-l înțelegi/ voi lăsa urme tot în cuvinte” („dispută amicală”).
Când universul personal pare să se transforme într-un joc virtual, într-o simulare în alb-negru a vieții, comunicarea devine și ea imposibilă, mesajele către ceilalți ajung greu sau deloc și monologul – de cele mai multe ori adresat, dar unui „tu” care este de fapt „eu”, ca expresie a unei dramatice alterități – revine obsesiv în structura textului, pe care, departe de a o consolida, o șubrezește și mai mult: „pe drumul cu soare/ cu ploi/ drum cu o mie de sensuri/ îmi ceri să aplanez conflicte/ care-ți macină vârsta/ îmi prezinți cu detalii tipice/ toate personajele și scenariile aferente/ cu precizia unui regizor cu multă experiență/ chiar nu îmi imaginam vreo trăire identică” („blanc”). Pentru a nu intra în conglomeratul de „refractari în fața visului”, adică în rândul celor care ignoră cele o mie de sensuri ale cuvintelor și preferă semnalele acustice, limbajul corpului sau, și mai simplu, emoticoanele care trimit la stări elementare, poeta refuză „codul de bare”, nonvalorile intens mediatizate și tot ce înseamnă pierdere a propriei identități: „nu găsesc nici cuvântul potrivit/ nici vreo imagine reprezentativă/ pentru noile realități/ infiltrate în topul celor mai actuale nonvalori/ nu știu dacă e vorba despre ziua de azi/ sau ziua de mâine/ însă/ reacțiile sunt pur și simplu necesare/ nimeni nu mai apelează reguli/ lumea își face update-ul/ în funcție de improvizații oarecum sablate/ concluzia e unică/ de obicei/ pentru cei care cunosc ordinea firească a evenimentelor” („cod de bare”).
Așa-zisul „limbaj corporatist”, odată intrat în rutina zilnică, aduce cu sine alienarea, perspectiva vidului, sărăcia emoțională, discursul neutru, care acoperă și uniformizează trăirile; acceptarea acestui tip de limbaj înăbușă comunicarea autentică, reflexivitatea devine ceva de neatins și doar undeva, în stare de temporară amorțire, mai rezistă, poate, sentimentele care nu reușesc să iasă la suprafață: „drumurile identice/ ca și viețile paralele/ sau cercurile concentrice/ nu păstrează neapărat regula permanenței/ am înlăturat vizibil conceptul de veșnicie/ uneori/ până și locurile preferențiale/ trădează aglomerații obișnuite/ e clară prioritizarea/ explicațiile sunt doar întreruperi de ritm” („geometrie conceptuală”). Adriana Butoi se mișcă lejer în acest tip de limbaj, pe care-l aduce în discurs, chiar dacă lirismul lipsește și eul poetic pare să refuze ambiguizarea, metafora și eufemismul, dintr-o sinceritate în fața cuvintelor simple pe care poeții din alte generații au refuzat-o întotdeauna. Plajele narative sunt preferate textului care să curgă sinuos printre figuri de stil și alte ghicitori poetice, dar aceasta nu înseamnă că ceea ce rezultă nu este poezie. Dimpotrivă, avem de-a face cu poezie adevărată, numai că de alt tip și potrivită cu nivelul de înțelegere al noilor generații de lectori țintă. De fapt, nu este nimic altceva decât „o schimbare de topică”: „oamenii sunt frumoși în general/ de fapt nu există excepții/ singura problemă/ e așezarea în pagină/ sau modalitate de evaluare/ metodele tradiționale sunt încă acceptate/ nici gâștele/ care aveau roluri destul de importante/ nu mai salvează aparențele/ istoria se repetă cu ținte strategice/ nu comerciale/ o posibilă asociere cu realitatea/ e un joc de rol/ sau nu” („probleme de topică”)
Greu de spus dacă Adriana Butoi scrie totuși pentru un anumit tip de lector, dacă intenționează o carieră artistică, dacă face invitație, prin textul poetic, la propria simulare de univers personal sau dacă, pur și simplu, încearcă să comunice și să se comunice, cu sinceritate, căutând răspuns și limpezire. În orice caz, volumul intitulat „dincolo de capătul lumii” sugerează nevoia de situare într-un nou început, într-un spațiu al speranței, al luminii, al visului: „lăsați-mi liniștea să-mi tacă/ toată tăcerea neștiinței/ toată durerea neputinței/ lăsați-mi ochii să mai vadă/ și drum și rost/ și nevăzutul/ și nu-mi acoperiți/ cu lut/ cuvântul/ lăsați lumina să-mi descânte/ un vis/ cu visul meu să pot/ s-acopăr tot pământul” („în loc de rugăciune”). Orice poet caută „liniștea”, răspunsurile la întrebări existențiale, echilibrul și adevărul despre sine și despre lume, plus alternativa la ceea ce pare imposibil: „inevitabil/ liniștea capătă recompuneri alegorice/ eu/ căutam răspunsuri fără să înțeleg/ că lumea etalează sublimul/ doar din interpretări personale/ în plan figurativ însă/ ce rămâne între suflet și deziluzie/ nu mai are vreo relevanță absolută/ alegerea mea/ deloc simplă deloc simplistă/ e alternativă pentru imposibil” („deghizări cu sens explicit”).
Într-o artă poetică, Adriana Butoi alege cu dezinvoltură, despovărată de inhibiții/de mișcări de autoapărare, drumul din afară spre lăuntru și nu invers, cum îl practicau alte generații de poeți: „am eliminat cuvintele cu repetiții/ senzoriale/ și/ am folosit un comentariu suplimentar/ pentru că orice explicație/ chiar are aspect pur retoric/ până și amintirile comune/ sunt deja replici personale/ nicidecum asezonate cu sentimente de actualitate/ decorurile au o mobilitate accentuată/ iar liniștea publică/ este realmente esențială” („artă și obișnuință”).
Cu debut în „Lira 21” sub coordonarea poetei Cristina Ștefan, tânăra poetă din Călărași a ajuns acum la al doilea volum de versuri, și nu unul oarecare, ci, în totalitatea sa, o dovadă complexă a capacității de „autoreferențialitate” (cum titrează mentorul poetic al autoarei), transferată într-un discurs liric de bună calitate și interesant la lectură.
Text copertă:
Al doilea volum de poezie al Adrianei Butoi, după „Prescurtarea literei mari”, ArtBook, 2016, îi consacră vocea unică poetei în lirica de azi.
Adriana Butoi și „Dincolo de capătul lumii” sunt un tandem de poezie nouă, originală, o poezie care îi dă autoreferențialitate poetei și lecții de interpretare lirică cititorului. Adriana practică un prozaism inventiv în care realitatea se traduce aproape naratologic și este decelată reflexiv mergând de la aforisticul surprins atent din fresca socială pe care o traversăm, până la metafizica epocii, subtitrată personal, sufletește și sentimental. Este o poezie complexă, cerebrală, de ludic al exercițiului mental, dar care cucerește prin detaliul expus poetic, asezonat sensibil liric.
există asemănări izbitoare între realități
uneori
numai cuvintele pot face diferența
Este o poezie surprinzătoare, care deschide drumul esențelor lirice de bună educație lirică.
Redactare, design, corectură, Mioara Băluță
Fotografie copertă, Daniela Soare
Tiparul execurat la Tipografia Elena, Ovidiu Marchiș
Felicitări apariției lirice de performanță! Felicitări, Adriana Butoi!
foto sursa facebook, Adriana Butoi
Comentarii recente