Sunt oameni dornici de cunoaștere, creatori, eliberați de mizeria din gândire și alții, la fel, învăluiți într-un orgoliu supradimensionat, de ai impresia că inspirația primită e patentată de ei. Să nu mai vorbim despre impresia stupidă pe care și-o cultivă în gândire: Cel Sfânt ar exista numai datorită cugetării omului. Despre orbi, maniaci, psihopați și posedați de toată gama viciilor, nu spun mai mult, mă rog pentru ei! Aici aduc în discuție pe cei care cred că inspirația le aparține, darul acesta de a scrie celor flămânzi de cultură, literatură, știință, tehnică, arhitectură, artă este dovada inteligenței lor nemaivăzute. Eu cred altfel, un om de cultură, creator sau inventator este asemenea lui Saul pe drumul Damascului. Primește această luminare și se smerește în căutarea ei. Nu are niciun drept să-și facă statuie, nici să primească plecăciuni. Principala calitate a unui luminat este smerenia. Așa ajungem la altă categorie kantiană în critica rațiunii pure. Apriorismul în creație, invenție e dat de inspirație. Ideile creative sunt înainte ca lucrarea mâinilor să se fi născut. Empirismul a făcut fractura asta insurmontabilă prin ruperea cunoașterii apriorice de cea experimentală, de asta, după Darwin, omul a devenit conștient de animalitatea lui bolnavă și de frică s-a refugiat în peștera tehnologiei. E absolut vizibilă diferența, Solomon spune că a primit inspirat, în vis proiectul Templului din Ierusalim, azi un arhitect n-ar recunoaște în ruptul capului proveniența proiectului (asta nu neapărat că și-ar pierde banii sau nu ar fi remunerat pe merit). În acest sens, cunoașterea fără smerenie nu mântuiește, nu-l izbăvește pe animalul bolnav din om. Și câți mari inventatori, oameni de cultură, artă, savanți nu au soarta înaltelor fețe bisericești pomenite de Dante în Divina Comedie? Sunt oameni cu credință, luminați și cei aflați în căutarea sensului acestei vieți, care e unică cu toate promisiunile celor rătăciți prin a șaptea reîncarnare. Interesant este faptul incredibil, la prima impresie, că Nirvana, Edenul, Paradisul își au scara de avarie în lumea asta pestriță, așa cum spuneam, a celor treziți sau adormiți. Important e să nu fie adormiți pe vecie, că după ce spiritul își lasă mașina din lume, trupul, nu mai are cum să se întoarcă să-și rezolve legăturile care încă îl țin prizonier în dimensiunea numită de mesia drept gheenă: „Unde viermele nu doarme și focul nu se stinge”. Ce a fost fraza folosită în acest mod, să inducă rezultatul acestei treceri a celor nedumeriți? O păcăleală? Nu! Un mod de a-i speria pe necredincioși? Nici asta! Sper să nu ne răspundem la întrebare prea târziu!