Mi-a luat mult timp să înțeleg cum funcționează lumea asta fără Dumnezeu, eram coborât într-un teatru absurd și nu înțelegeam logica exprimării oamenilor. Una gândeau și alta vorbeau, era o schizofrenie la scară socială, din nefericire prelungită până astăzi în chip dureros. Cel care mi-a dat timpul să-l derulez prin ruina gândirii întâlnite și să-i vindec pe cât mai mulți de necredință, cea mai gravă nesimțire existențială (să nu înțelegi că existența e un dar și trebuie să fie cineva care ți-l dăruiește), a fost înțelegător (răbdător) cu mine. De ce scriu asta? Din postura de ales al Bunului nostru Tată am început să fiu încăpățânat, orgolios cum era Israel în timpul neascultării. Din acest motiv a(m) pribegit prin pustie aproximativ 40 de ani! Și cum mărturisea Fericitul Augustin păcatele din vremea neascultării, pot scrie o carte cu lumea în cap sau pliat pe moravurile ușoare. Și asta până la momentul trezirii, iluminării, care a avut loc în trei etape: prima, îmi dădeam seama că nu aveam de ce să imit oamenii bolnavi (indiferent ce funcție aveau prin cădere), asta a fost ieșirea din copilăria gândirii – că poți să fii până la bătrânețe un copil la minte și nu e bine; a doua, după ce am înțeles că dragostea (în felul lumii) există doar în cărți și dicționare, că oamenii sunt dominați de un simț al posesiei și iubirii materiale incompatibil cu ținuta mea de vizitator-vindecător al lumilor din univers; a treia, când m-am trezit singur și l-am chemat pe Cel care m-a trimis, dar nu așa cu o fi sau nu o mai fi ceva transcendent, cu o siguranță care scapă scriiturii de senzații spirituale. Și El chiar mi-a răspuns, de atunci am știut că nimeni care crede cu adevărat nu e singur pe lume și nici în univers! Din acest dialog cu Creatorul am înțeles că trupul este doar un vehicul spre lumină… sau altă destinație (depinde de alegere, am mai scris asta, că universul respectă alegerea fiecărui om). Prin urmare, nu avem nevoie de sonde  sau rachete să ajungem în dimensiunea moartă a universului, partea exterioară. Trupul este vehiculul care ne poartă spre lumină! Dar spune-i asta lui Gagarin, Mironov, Stephen Hawking! Nu vor primi în ruptul capului din moment ce privesc universul cum te-ai uita la un animal, să-l cunoști într-adevăr, prin intestinul gros! Aici e schizofrenia în care a căzut rațiunea umană și a pierdut legăturile cu Gândirea Creatoare (rațiunile luminate): vede lucrarea, dar nu-l vede pe Autor. E cum te-ai uita la o sculptură și, ca să înțelegi ideea creatoare a iscusitului autor, nu vorbești sau intri în dialog cu el, începi să sapi în piatră, marmură etc. E o eroare de percepție a dimensiunilor, universul se deschide și închide în noi, de asta le vorbea Cel cunoscător semenilor că El era poarta. Orice excursie cu mijloace tehnologice din cădere îl duce pe curios în zona moartă exterioară a spațiului, nu în lumină. Dacă ar merge cu o navă spre lumină, fizic ia foc, nu merge așa! Trebuie să te dezbraci de învelișul acesta trupesc, să ajungi în Rațiunea din lumină! Asta spun de peste 5000 de ani textele sacre din vechime! Or fi fost toți aceia reduși și numai civilizația cu smartphone e pe calea adevărului științific? Mironov ar zice cu siguranță “da, fără îndoială, credința e desuetă!” Îmi permit să-l contrazic. Și asta o dintr-un motiv întemeiat: știința fără dimensiune spirituală e moartă, fără perspective! Și vedem la ce duce amestecul omului în genetică, faptul că nu poate să creeze organisme vii, doar roboți limitați la utilitarismul morții lente. În fond, întâlnirea cu Gândirea Creatorului e prin gândirea noastră, la fel și dialogul. Dacă vrei să cunoști un om, intri în dialog cu el, nu-i iei numărul de la picior sau anvergura brațelor! Așa rămâi doar la o idee tehnică, fără aplicație la scara universului, care te ține în afară. Dialogând prin gândire (fără formule preconcepute, un anumit număr de repetări ale cuvintelor) descoperi lumea din lumină, nivelul sau dimensiunea rațiunilor creatoare. Doar suntem după chipul și asemănarea Marelui Gânditor (Elohim, Adonai, Dumnezeu)!