O lumânare pe malul Prutului- VICTOR ENĂȘOAE

martie 27, 2018 în Proză de Cristina Ștefan

O lumânare pe malul Prutului- VICTOR ENĂȘOAE

O poveste de dragoste dramatică, din anii ’50, imediat după încheierea războiului. În Bacău, instalarea comunismului a produs, ca în întreaga țară, tragedii familiale, despărțiri, pierderi…Doi tineri, cu suflete curate, se îndrăgostesc în timpul liceului, fără a intui vremurile ce vor veni și despărțirea ireparabilă dictată de sistemul bolșevic, când trup din trupul țării s-a rupt, cu consecințe de neimaginat: crime, torturi, prizonierat ucigaș… Cei care au scăpat cu viață au rămas marcați psihic și sufletește pentru totdeauna… Un jurnalist al acelor vremuri, nu prea convins de noua orânduire, un spirit justițiar, văzut adesea ca rebel, narează acest roman, el însuși personaj principal. Dacă Mișu Certean, poate chiar ziaristul Victor Enășoae, a fost direct implicat sau nu în această cutremurătoare poveste, va rămâne la latitudinea cititorului să discearnă. Cert este că romanul uluiește, captivează, dezvăluie lumea politică și socială din acei ani, fără rabat de la realitate, fără partizanat.
Este anul aniversar al Marii Uniri de la 1918- acest roman reflectă marea înfrângere din sufletul neamului prin pierderea Basarabiei. CȘ

FRAGMENT DE ROMAN:
“- Păi, să-ți spun, o dă Ion pe poveste. Se făcea că era vară. Dumnezeu știe de ce, alergam printr-o lucernă. Câmp mare de lucernă. Lucernă în floare. Câmp albastru. Alerg, alerg. Mă mai împiedic, dar alerg și dau cu ochii…
– De apa Prutului.
– Da, largă, lină. Apa Prutului- zic. Nu e Prutul ca Bistrița. Ăsta-i Prutul. Ca un apucat, mă dezbrac repede, ascund hainele într-un tufiș și mă arunc în apă. Să-l trec.
– Formidabil!
– Ce-i formidabil?
– Lasă. Zi mai departe.
– Pe urmă, zic eu, dacă ajung dincolo, cu ce mă îmbrac?
– Și?
– Și vin înapoi. Caut hainele. Nu le găsesc. Unde naiba le-am pus? Cum umblam de nebun, în pielea goală, pe-acolo iaca un grănicer. Stai!- țipă la mine.
– De-al nostru?
– Da. de-al nostru. Român. Da’ rău.Țipă la mine a doua oară și încarcă arma. Tronc, tronc. Voia să tragă. M-am speriat și m-am trezit.
– Ai să râzi, dar și eu am visat Prutul. Dar eu l-am trecut. Am luat hainele cu mine și l-am trecut. Eu m-am trezit din somn tocmai dincolo, când o luasem spre Chișinău. Ne-am gândit la același lucru. Asta cred.
– Trecerea ta dincolo… parcă am fi gemeni.
– Poate gemeni… din aceeași stea. Mai știi, Ioane?. Poate chiar asta-i soluția. Treci Prutul. Știi rusește, știi românește. Răspunzi după cum te întreabă și nu te oprește nimeni până la Kanev. Nimerești.
– Păi, îți spuneam. Așa m-am gândit și eu, dacă altfel nu se poate. Dar aștept. Mai aștept scrisoarea. Poate și visul e un semn. Că vine. În vis era vară.
– Și-n visul meu, Ioane, era tot vară. Și culmea, eu mergeam tot prin lucernă înflorită. Am să caut o babă să-mi tălmăcească. Nu vreau să te sperii, dar cât știu eu de la bătrâni, dacă te visezi în pielea goală, e de rău. Dacă, pe de altă parte, visezi flori sau câmp înflorit, e de bine. Dar înflorit. Că verde, numai câmp verde ca islazul, nu-i bine. Știi slujbele de la mort. Câmpiile verzi…unde nu-i durere, nici întristare… Apă și flori! Iar tu în pielea goală. Știu eu care din astea toate e mai tare?
– Eu cred că binele- caută Ion să se convingă singur. Că nu eram- îi vine lui în gând- nu eram chiar în pielea goală. Mai aveam un chilot pe mine. Tu?
– Și eu. Nu mă lăsasem gol de tot.
– Să sperăm că e semn bun. Și- cum spuneam- era vară. Și lumină. Asta cred că tot bine înseamnă. Mie-mi merge rău când visez întuneric. Da, mi-am adus aminte. Odată, am visat că orbecăiam pe întuneric să găsesc o lumânare aprinsă. Știam că am aprins-o. Dar de întuneric ce era n-o vedeam…totuși o legătură este.
– Vise, o ia Mișu pe partea cealaltă. Lumânarea-i veste. N-aveai vești, nu vedeai lumânarea. Visu-i una, realitatea-i alta. Eu cred că visăm după cum ni-i sufletul. Nu?
– Păi, cam așa. O visez pe Lili mereu. Dar, Mișule, n-o mai visez făcând treabă, vorbind, alergând, foindu-se de colo-colo. Nu. O visez ca pe o poză. Cam așa cum zice Fina c-o vede. La distanță. O icoană. Înțelegi? Asta nu-mi place.
– Te temi că se depărtează? Visu-i sufletul tău, nu-i sufletul ei. Nu de ea să te temi. De tine. De tine să te temi… sau să te bucuri.
– Ș-apoi, ce crezi, o să reușesc? Ce zici?
– Ce să zic? Tu ce zici? Ziceai că ești hotărât.”