Așa cum viața nu e poezie, nici eu nu sunt un zarzăr înflorit de Paște, nici tu o coală albă, de hârtie, fără de care versuri nu s-ar naște. Nu am prin buzunare praf de stele și nici o lună galbenă și mare și nici nu știu să-ți desenez romanțe, nici să-ți întind Pământul la picioare, nu-ți leg la umeri aripi să te-nalțe. Nu stau să număr zile, nici silabe, nu-ți scriu în palmă mere, nici alune și, mai ales, nu merg, pe picioroange, răcnind din toți bojocii „lumee, lumee”. Nu mă arunc în valuri cu stafide, nu mă transform în cozonac cu nucă, dar nici măcar sub ploile acide nu mă încearcă azi un dor de ducă. Mi-e sete și mi-e foame iar de tine, mi-e liniște, mi-ești mare și mi-ești munte și nu mă doare clipa care fuge de sub pedeapsa tâmplelor cărunte. Da, știu: nici poezia nu e viață, nici eu un ou de ciocolată-amară. Doar tu, aceeași dimineață, ce-mi umple cana-n fiecare seară.