O lumânare pe malul Prutului- VICTOR ENĂȘOAE -fragment-

aprilie 17, 2018 în Proză de Cristina Ștefan

Personajele principale, un ziarist  al anilor ’50, un sondor și un miner, luați de valul aprig al industrializării și propagandei agresive a începutului comunismului românesc, își concentrează-  în schimb, sau în pofida epocii-    eforturile în repararea/regăsirea unei iubiri imposibile, dar care, după ani de suferințe inimaginabile, nu s-a stins. Din medii culturale diferite, din orașe ale județului Bacău, diferite și ele, cei trei tineri dezvoltă o relație frumoasă de prietenie. Acest tip de relaționare între oameni este la fel de specifică epocii ca și limbajul de comunicare folosit. Scrisorile, vorbitul rar la telefon, întâlnirile amicale din când în când, modul acela respectuos de a-ți trata prietenul venit în vizită, ospitalitatea, adresarea pedantă, grija de a nu vorbi în plus sau de a nu gafa, dar, în același timp, statornicia și ajutorul în prietenie sunt câteva repere ale comunicării și relaționării între oameni după război. Era o epocă a bunului simț, a prieteniei și ajutorului dintre oameni după o perioadă cu mari pierderi omenești și sufletești la cei rămași în viață. Acel mod omenos de relaționare s-a pierdut definitiv, acum, la 70 de ani de la război; dialogurile din roman pot apărea false, forțate, pentru cititorii tineri, formați cu literatura agresivă de azi, cu limbajul colocvial înspre licențiozitate…dar istoric vorbind, acest limbaj și acest sentiment al prieteniei dezinteresate, curate,  le rămân cunoscute multor generații: l-au folosit, l-au transmis și, iată, Victor Enășoae l-a contemplat literar și artistic. CȘtefan

O lumânare pe malul Prutului- VICTOR ENĂȘOAE     –fragment-

  • N-am înțeles nimic. De unde vii tu, de fapt? Cum adică ai venit “în țară”? Da’ unde ai fost?
  • Prizonier la ruși, Jenică. Prizonier. Un fel de prozonier, de fapt.
  • Ce prizonier, mă? Ce prizonier? Că, la război n-ai fost. La sfârșitul războiului nici eu nici tu nu aveam douăzeci de ani. Ce prizonier?
  • Tu știi c-am fugit de acasă. Știi?
  • Știu. Zicea țața Catrina c-ai fugit cu o..iubițică. O basarabeancă. Așa-i.
  • Așa-i. Am fugit cu ea. Cu basarabeanca. Mă, eram mort după ea. Era frumoasă. Niște ochi..și așa-i cădea părul pe spate. Și deșteaptă. Avea carte mai multă ca mine. Și rusește. Știa și rusește. Mama, știi cum e mama. Ea voia o noră pe lângă casă. Cu pământul, cu animalele, cu bucătăria. Asta, Lili, nu avea să se lase de fabrică pentru pământ. Intrase la textile, la Izvoranu. Treabă de femeie și leafă bunișoară. Eram de-o seamă. Dar știi cum îi. Băiatul la douăzeci, fără armata făcută, nu-i de însurat. Iar fata, la douăzeci, începe să se treacă. Da asta zicea mama că-i mai mare ca mine. Că nu-i plăcea, de aia zicea. N-o vedea potrivită. Și spunea minciuni ca să-i dea dreptate satul.
  • Așa am auzit și eu după ce-ai plecat. Că era mai mare. Că te juca pe degete…
  • Păi, mă juca. Că țineam la ea. Recunosc. Dacă n-o vedeam o zi, eram turbat. Dacă m-ar fi tras în iad, în iad m-aș fi dus. Ca să n-o pierd. Zău!
  • Da’ ce? Te gândeai c-o pierzi? Ea nu te iubea?
  • Ba da! Mă iubea. Alta era povestea. Ea voia să știe ce e cu familia ei. Că ea, nu ți-am spus, venise singură. Părinții ei rămăseseră la Chișinău. Atunci în 1940, vara, atunci când ne-au luat rușii Basarabia. Fără război. Fără lupte, că regele nu s-a opus. I-a lăsat s-o ia. Știe toată lumea. Și-au luat-o. Că-mi și povestea Lili. Fata. Au venit rușii și s-au făcut stăpâni. Și le-au spus la români: cine vrea să plece în România, să plece într-o zi două. Pe urmă închid granița. Mulți au lăsat și casă și masă și s-au năpustit spre graniță, noua graniță și fosta graniță, cum ar veni. Pe Prut.

Armata română se retrăgea în ordine. Populația se retrăgea cu frică. În panică. Civilii nu mai aveau loc în trenuri. Căruțele mergeau alandala. Unele încet, bucșite de povară. Altele, în galopul cailor, iar oamenii din ele- numai cu ce era pe ei.Cei mai mulți pe jos. Cu ceva în spate, pe jos. Mii și mii de oameni. Și ea, Lili, printre ei. Ai ei n-au vrut să plece din Chișinău. Ea a plecat. Cu voia lor. Că i-au zis- cum îmi povestea ea- du-te fato, du-te. Noi nu mai suntem tineri, nu mai avem căutare. Rămânem. Ce-o fi o fi. Tu du-te! Românu-i om bun, du-te! Ești tânără. Înveți, muncești, trăiești. Te măriți repede, ca să aibă cineva grija ta. Așa i-au zis ai ei- cum povestea ea. S-au pupat, au plâns, și ea cu greu a ajuns în România. România ciuntită, bearcă, strânsă numai până la Prut.

  • De una singură, așa?
  • Da, Jenică. Nu-ți mai zic prin câte a trecut. Nu numai ea. Toți. Toți refugiații au îndurat chinurile iadului: frică, foame, sete, oboseală. Tot pe grabă, pe grabă, să nu se închidă granița. Mânați de frică, mai rău ca de biciul lui Atila. Că Basarabia, gata, nu mai era România, cum fusese de la unire. Nu. Era, crucea mamei lor, altceva. Că nici Rusie, nici Românie nu era.
  • Pe urmă s-a pornit războiul, nu? S-a eliberat Basarabia.
  • Nu, Jenică. Încă nu se stârnise războiul. Că, știi, a fost un an de pace. Dintr-o vară în cealaltă vară. Tocmai în anul acela, în primăvara lui 1941, ne-am cunoscut. Cu Lili. Eu, băiat de prăvălie și elev de liceu în particular, teleleu prin târg, prin parc, pe unde se mai întâmpla o distracție, o fanfară, ceva. Ea era elevă chiar la liceu. Stătea la internat. De la o serbare  la iarbă verde, într-o duminică din mai. Cam așa ceva. De acolo a pornit totul. La cei șaisprezece ani ai noștri, nu e de mirare. Ne-am îndrăgostit. Din prima. Auzi? Din prima!

Pe urmă, cum zici tu s-a stârnit războiul. În scurt. La o lună și ceva. Apoi ne-am tot văzut în anii războiului. Și-am crescut. Ea a început să lucreze la fabrică, așa cum spuneam, iar eu am avansat de la servitor de curte, la vânzător la prăvălie. Patronul m-a avansat. Că eram la patron. Nu-mi plăcea agricultura, să mă tai. Nu-mi plăcea.  Și așa, parcă dintr-o dată, ne-am trezit că nu mai eram copii. Ea, că e timpul să se mărite; eu, că, musai, mă însor cu ea. Bătrânii ei n-o căinau că-i singură aicea. Nici n-o chemau înapoi la Chișinău. Că, acuma, Basarabia era din nou a noastră. Ar fi putut s-o cheme. Dar nu. Ce era în capul lor, nu știu. Întâi i-au trimis o vorbă prin cineva, după ce ea le scrisee unde e și cum.  Asta, ca să înțelegi bine, era după ce Antonescu eliberase Basarabia. O voiau pe ea aranjată, măritată și, pe urmă să vină și ei de tot. Acolo nu li se părea sigur. Așa ziceau: aici nimic nu e sigur.  Își scriau.  Lili nu-mi prea spunea ce scriu ai ei. Doar așa, câte ceva. Eu mă miram că nu se duce măcar să-i vadă. Că acuma, cum-necum, era liniște în Moldova ei. Adică în Basarabia. Era liniște.  Războiuil, frontul, vreau să zic, se dusese departe. Spre Bug, încolo. Ea îmi tot spunea că se teme să nu piardă serviciul. După o vreme, cei de la Chișinău începuseră să se teamă că iar vin rușii. Îi scriau ei, așa, pe departe. Că mi-a zis într-o zi: uite ce scrie tata aici. Și am citit; : “stai acolo, că stai bine. Ce te faci dacă ei vin iarăși înapoi.” Ai înțeles?- zice. Nu prea- zic. Care ei?  Cine să vină iarăși? Zic. Rușii!- zice. La ei se referă. Așa cred- zice. Nu? și se uită la mine ca la o barcă de salvare. Se gândea cu groază că românii de acolo, care s-au bucurat de eliberarea Basarabiei și au primit cu flori armata română, puteau să fie măcelăriți din răzbunare. Că avea și cine să-i pârască.  După cum spunea ea, erau și multe familii de ruși în cartierul lor. Dar, ce zic eu, în tot Chișinăul. Cu cât creștea frica în ea, cu atâta îmi povestea mai mult despre ce-i acolo și se înlănțuia mai strâns de mine.

  • Avea dreptate, Ioane.
  • Da, a avut dreptate. N-a trecut mult și a început să se vorbească și la noi că frontul, în loc să se ducă, venea înapoi. Aproape nu se mai ferea lumea să spună că nemții erau bătuți, ba colo, ba dincolo. Că, de florile mărului, nu se retrăgeau ei. Acuma știi și tu cum știu și eu. Asta era după ce nemții luaseră o bătaie la Stalingrad de-a rămas de poveste. Eu de la ea aflasem de Stalingrad. Și ne întrebam unul pe altul: unde o fi Stalingradul ăsta? Și nici că l-am aflat. Că nu erau hărți. Și nici meșteri mari la căutat nu eram. Ce era sigur, era sigur: frontul venea înapoi.
  • Și Lili a ta?
  • A, da. Că de ea povesteam. O vedeam tot mai speriată. Trecea zi de zi pe la o bătrână care ținea un debit de tutun și avea ziare proaspete. Se vede că-i spusese bătrânei cam în ce situație se află, că o lăsa baba pe Lili să se uite prin ziare, fără să le cumpere. Se uita numai la ce se scria despre front. Apoi îmi spunea: se apropie, se apropie! Cu groază, văzând-o cum se frământă și cât de nesigură se simțea, de parcă-i fugea pământul de sub picioare, i-am zis într-o zi: ești singură aici, de aia ți-e frică. Iaca- îi zic- nu mai așteptăm până ne-om face o casă. Mărită-te cu mine, acuma. Acuma! În doi e altfel. A plâns și a zis: da, dar nu acuma. Voia întâi să vadă ce se alege de părinți. Că vin, vin rușii. Ăștia- zicea-nu știu să se oprească. Dacă au luat-o încoace, apoi vin. Cum beau vodca, așa sunt în toate. Nu știu s-o bea încet și să se oprească atunci când trebuie. Nu. Ei dau paharul dintr-o dată peste cap. Și pe-al doilea. Și pe-al treilea. Nu știu când să pună frână. Așa sunt.
  • A mai trecut o vreme. I-am dat dreptate. Veneau rușii. Linia frontului era tot mai aproape. La un moment dat, asta știi și tu, eram gata să fugim prin păduri, prin munți. Să nu cumva să le stăm în cale rușilor. Pe urmă lumea a zis: ce-o fi, o fi. În fond ei se războiesc cu nemții și cu ce-a mai rămas din armata română, nu cu civilii, cu babele și cu copiii. Și au rămas mai toți pe lângă casă. Puțini s-au refugiat înspre București, Craiova sau mai știu pe unde. Tot puțini au fost și cei care și-au lăsat gospodăriile de prin satele așezate la șosea, ca să se ducă prin locuri mai ascunse. Eu, ca și tine, m-am luat după cei care ziceau: ce mi-s nemții, ce mi-s rușii? Tot un drac. Om trăi și n-om muri.
  • Așa-i, așa-i, Ioane. Judecata oamenilor cam asta era.

Note