S-au îmbrăcat aseară cireșii în mantiile lor albe
păreau niște cavaleri templieri porniți
într-o cruciadă a florilor
ce poate fi mai frumos decât un milion de cireși înfloriți
spintecând întunericul
în căutarea stihiilor rătăcitoare ale iernii
din castelul de gheață al Timpului
de unde arcașii nopții își trimiteau uneori săgețile lor de gheață
în inimile mugurilor
și atunci am deschis larg fereastra către pustiurile nesfârșite
ale Cerului
vrăjit de șoaptele tânguitoare ale frunzelor
care-și strângeau la piept pruncii abia născuți
ca niște pui albi și neajutorați de pasăre
până când m-am scufundat într-o mare înspumată de petale
de parfum și liniște
și m-am pierdut încă o dată de mine însumi…