DESPRE BIOPOETICA ANILOR NOȘTRI – niște întrebări  

Poate că vorbim amplu și cuprinzător de biopoetica acestor ani în poezie…Primele două decenii din secol aproape au trecut și în poezie s-au acumulat o multitudine de stiluri lirice și o multitudine de poeți: cei dinainte de revoluție care și-au eliberat acum fostele cenzurări, explodând un limbaj ținut sub lacăt și cei noi, tineri nonconformiști, gata să răstoarne vechile canoane, gata să exploreze limbajul nou, evadat din suburbii, din stradă, influențat de hip hop sau de literatura vampirică. Unii au fost numiți mizerabiliști, alții fracturiști, critica literară devastată de sutele de apariții editoriale a puțin clacat, lăsând pe ecran tot optzeciștii și azi în vogă, după 30 de ani. Limbaj licențios, fracturism, dezagregare, stridență, disonanță, cacofonie, subcultură, degenerare, sunt doar câțiva termeni de calificare a tot ce a inovat sau experimentat douămiismul în lirică.

Dar suntem o generație în literatură? Ne detașăm printr-o anume tehnică? Putem deveni un curent literar?

Părerile sunt foarte diverse și contradictorii sau trunchiate, partizane, sau cu interes de grup. Critica de azi nu numai că nu a reușit teoretizarea noilor stiluri de a scrie liric, nu a reușit o definire, o structurare a poeziei de azi, ba, dimpotrivă, lucrând individual, a reflectat o literatură lirică împrăștiată, întâmplătoare, la bunul gust al miilor de poeți, susținuți și ei de unul, de altul, cum s-a putut aranja fiecare.

Alexandru Goldiș, recenzând volumul Rețeaua. Poezia românească a anilor 2000* al Grațielei Benga, care “ar fi constituit, cu siguranță, un mic eveniment literar.”, face o hartă, de pildă, o hartă a poeziei douămiiste…Cu nume chiar, și cu mențiunea hazardată că: ”Așa încât se poate spune, fără teama de a greși, că cine nu e menționat în volumul Grațielei Benga nu există în poezia actuală.” Este cel puțin ciudat, zonal vorbind, că volumul este editat la Editura Universității de Vest, Timișoara și numai de acolo, observând, doi doctori în filologie, Mirela Borchin și Florin-Corneliu Popovici, profesori la Universitatea de Vest, vin cu studii critice și exegeze pentru doi poeți bănățeni de excepție, care deschid tehnici noi în estetica literară: Eugen Dorcescu și Ana Pop Sîrbu…sunt doar două exemple, dar oare afirmațiile ce se vor critică literară nu sunt doar generaționiste? Cine pe cine scoate din literatură? De ce se fac liste incomplete? De ce anume stiluri care se demonstrează morțiș a fi pioniere în inventivitate stilistică sunt agreate? Trăim o poezie diversă, orientată spre exprimare diversă, eul liric de azi nemaifiind constrâns de norme și cenzuri. Se scrie clasic, se scrie romantic, se scrie suprarealist, dadaist, rococo și impresionist. Se scrie individual și dacă această personalizare ubicuă din poezia română nu-și mai poate afla hățuri, frâie, teleguțe, în teoretizare literară, nu înseamnă să anulăm talente, excluzându-le din literatură.

O anchetă literară găsită în nr. 6 al Revistei Poesis Internațional, o provocare a lui Răzvan Țupa pentru scriitori în vogă: Şerban Foarţă, Chris Tanasescu, Gabriel H. Decuble, Florin Dumitrescu, dezbate tehnicile literare actuale…Întrebarea:

Cum consideri că a evoluat condiţia formelor fixe şi a instrumentelor clasice (ritm, rime) în poezia pe care o citeşti sau o auzi în ultimii ani? are răspunsuri care frizează relativismul:

“Se simte un reviriment al formelor fixe. În ’97, când am debutat cu Ana are mere, mai toţi criticii spuneau că rima e perimată, că risc să fiu expirat şi patetic, dacă abuzez mă cantonez în sonete şi versificaţii alambicate. Cei mai toleranţi admiteau formele fixe doar cu funcţie ironică, parodică: le poţi folosi, spuneau, doar în măsura în care semnalizezi clar că faci mişto de istoria literară şi nu te iei prea în serios ca poet clasicizant. Doar că nu e aşa de simplu. Nu poţi explora serios ironia, fără să treci în partea cealaltă, în emisfera sumbră… Şi, se ştie, nici umorul nu se susţine de unul singur, fără pandantul durerii, al suferinţei. Dacă ar fi fost să-i ascult până la capăt, aceiaşi critici mi-ar fi reproşat că rămân un simplu epigramist… Ce s-a întîmplat în ultimii ani mi-a dat curaj. Am văzut că Brumaru şi Foarţă „rulează”; am văzut că Soviany şi Bican îi prind din urmă; iar Dinescu e deja în empireu!… L-am descoperit pe Acosmei, cu ale sale Sonete în x, precum şi pe Chris Tănăsescu, care e un fenomen! Mai sînt şi alţi poeţi minunaţi, precum Sorin Gherguţ, care jonglează undeva la graniţa dintre stiluri şi retorici. (Scuze celor care mi-au scăpat.) Am văzut că manierismul şi neomanierismul sînt prizate mai mult tocmai de către generaţiile cele mai tinere, fracturişti, douămiişti, atât de diferiţi în aparenţă ca opţiuni estetice. Am descoperit că piaţa de poezie actuală e mult mai tolerantă, mai deschisă către acceptarea şi receptarea diferenţelor, a alternativelor.” Florin Dumitrescu

Alexandru Matei Observator cultural , nr.26/2005 spunea că în “poezia românească din ultimii ani s-au afirmat două noi curente « omologate »: minimalismul şi « mizerabilismul », ambele moştenitoare, chiar dacă polemic, ale biografismului optzecist dar şi, adesea, ale expresionismului şaptezecist. Minimalismul a fost năşit de papa textualismului românesc, criticul Marin Mincu. În ordine strict cronologică, minimalismul urmează « mizerabilismului » şi se cuvine să ne oprim asupra modului în care reprezentanţii lui au incercat să decupeze si să ocupe un spaţiu important în poezia românească de azi.”

Marieta Găurean într-un eseu documentat, în care citează diverși autori eseiști la tema scriiturilor contemporane vorbește despre un Naturalism-minimalism în poezia douămiistă – Boema nr. 1/ 2012

Așadar, am putea spune că stilistica acestor ani în poezie mizează mult pe o biopoetică, poezia vieții, pe expresia corporalității, conștientizarea meditativă a atomului individual corelat cu societatea și natura…Și nu mai este bătrâna ‘comuniune cu natura’ ci o evoluție poetică a organismului uman însuși…nu mai suntem doar ‘frate cu natura’, ci ne-am transformat în natura poeziei. Părțile noastre trupești au devenit creatoare de poezie, ca și cum poetul, ca ființă fizică, nu mai face poezie ci el, integral, cu vene și sânge, este poezie de viață, viața fiind poezie. Este o treaptă superioară a spiritualității umane, în general și a celei poetice, în special. Ion Tudor Iovian ar fi reprezentativ biopoeticii contemporane:

Minimalism, naturalism, biopoetică…în forme fixe sau vers liber, mii de volume de poezie absolut individuală, dincolo de încercările de teoretizare ale criticii, nu fac decât să mențină poezia la statutul său milenar. Să nu ne îngrijorăm! Să nu dăm cu barda în poezie…Cenaclul Lira21, pe care-l îndrum de aproape zece ani, ar fi un exemplu de bună biopoetică. Liriștii scriu, în genere, meditativ, biomeditativ și nu i-aș spune naturalism, ci, mai degrabă, exact, biopoesis. Voi exemplifica prin poetica consacrată deja a câtorva membri ai noștri, care, de-a lungul anilor și-au format un stil autentic și sunt foarte activi în sfera online a poeziei.

George Gîtlan, un poet al adulării femeii și a iubirii, face din elementele fizice, adevărate ziceri strălucitoare: ”sânilor tăi atât le-aș spune/ dați-mi un sfârc de lumină/ și se vor tămădui ochii mei.” George Gâtlan scrie simbiotic cu iubirea pentru feminitate, ca arhetip inspirațional, în totalitatea lui organică. Poezia nu este decât expresia imnică a misterului ancestral feminin, iar erotismul ridică la rang imperial trupul femeii.

revine

cine-mi consumă respirația”

sau

Meditațiile Taniei Grigore țin de străfulgerarea gândului prin trup, elementele sale fiind poetizate delicat, buze, respirație, sânge, într-0 etalare fraternă cu metafora reflexivă.

Și totuși…Nu coborâți ștacheta, domnilor poeți și doamnelor poete!

Primesc multe volume de poezie cu intenția expeditorului de a-i scrie o recenzie, cu toate că repet mereu că nu sunt critic literar ci un cititor atent, cu propriile mele gusturi lirice sau epice. Acolo unde îmi place scrisul cuiva, scriu, acolo unde văd intenția de a se îmbunătăți scrisul, încurajez, dar fac recenzii acolo unde mă entuziasmează calitatea unui scris.

Spunea profesorul Petre Isachi la una din serile noastre literare:

– Nu s-a schimbat nimic în literatură de 2000 de ani.

M-a întristat afirmația acestui bun critic literar, dar nu m-a convins. Tocmai acesta este dezideratul, să inovăm exprimarea, să rafinăm și să sublimăm arta cuvântului. În ultimii ani puzderie de poeți au publicat mii de volume de poezie, o statistică a isbn-urilor și editurilor apărute în Biblioteca Națională a României ar depăși orice pronostic în domeniu. O evaluare a întregului publicat de 20 de ani încoace este imposibilă cu atât mai mult cu cât tirajele sunt modeste, iar numărul de cititori este infim. Revistele de profil, deși au crescut și ele ca număr, dar nu în calitate, nu mai prididesc cu promovarea, neținând seama de calitatea literaturii promovate ci doar de numărul cât mai mare de promovați.

În plus, observ, comparativ nu mai departe de 10 ani în urmă, o anume delăsare a evaluărilor corecte, de bun simț literar, la criticii literari profesioniști care scriu laudativ despre versuri slabe, banale, impunând mediocritatea prin reviste de renume.

De ce, domnilor? Am ajuns la stadiul că oricine știe să scrie cu taste sau pix poate fi numit poet? Suntem atât de toleranți cu ceea ce citim încât dacă vedem 4 versuri = un catren, numim autorul poet, îl publicăm în revistă, îi dăm o diplomă, un premiu, etc?

Nu coborâți ștacheta, domnilor poeți și doamnelor poete!

Scriitorii sunt pionieri, își găsesc propriul stil de exprimare, îl rafinează prin multă lectură comparativă, prin lectură de critică literară și obligatoriu lecturi din domeniile care îl pot inspira pe scriitor, filozofie, artă, religie…cât despre publicări cu greșeli gramaticale, ar trebui să fie indicele eliminatoriu principal.

Aud mereu refrenul:

Poeții adevărați se discern, istoria literară va refuza nulitățile…să fim serioși! azi lucrăm pe internet și un poet slab, cu versuri de nota 2 are 5000 de prieteni și sute de mii de like-uri pentru frunză verde și-o cireașă. Un poet excepțional e citit doar într-un cerc restrâns și de obicei nu își face reclamă pe rețelele de socializare ci accede grupări elitiste, nu participă la concursuri, la top ten, la dicționare de scriitori și-atunci unde este dreptatea artei? În bani? În funcții politice vizibile? În pile și relații?

Mai există o anume demnitate a scriitorului? Dar a criticului literar?