Peștera cu muzică de Mozart- roman-

septembrie 10, 2018 în Proză de Cristina Ștefan

titlu provizoriu…

XIV

Văd lumină. E o lumină artificială. Mă simt slăbită. Închid ochii iar, încerc să mă localizez. Eu sunt Corina. Am murit? Unde sunt eu? Am nevoie de o scanare a mea, a memoriei mele. De ce mă aflu în lumina asta artificială? E un spital? Vreau să aud zgomote, nu vreau să privesc de frică. Mi-e frică de străinătatea locului.

-Ha, ha. Îţi revii, nu mai juca teatru! Mereu ai fost talentată artistic, nu-i aşa?

Vocea asta nesuferită. Aş recunoaşte-o, de acum, dintr-o mie de voci.

-Ia deschide ochii! Îţi place ce vezi? Uită-te la mine, Corina!

-Cine dracu eşti tu, criminalule! Credeam că ai curajul să mă omori. Dar eşti laş! Poate ai un dram de conştiinţă? Ce vrei de la mine?

-Eii, uite că te-ai dezmeticit! Ce vreau eu de la tine e chiar subiectul principal al acţiunii. Cum de-ai nimerit-o la fix?

– Nimeni nu mă obligă să vorbesc cu tine, nici pistolul din coaste!

– O să vorbeşti cu mine, îţi garantez. O să-ţi fie foame, sete, o să vrei medicamentele, o să vrei să te speli etc. Eşti om chiar de te dai tu zeiţa dreptăţii.

– Pot să vorbesc etern numai cu mine, nu te ambala aşa, criminalule!

– Uite, mai întâi, nu-mi mai spune criminal. Sunt îngerul tău păzitor.

– Ha,  ha, auuu, nu pot să râd. Mă doare tot corpul. Tu, înger cu pistol, răpitor, m-ai sechestrat în hruba asta din care nu vreau să mai ies. E un sicriu confortabil, nu am ce spune. Am şi medici la dispoziţie?

– Taci odată! Mă enervezi şi când sunt nervos nu mă controlez prea bine. Pe scurt, te-am salvat de la o viaţă anostă, pe care o urai.

– Nu-mi urăsc viaţa, pe mine însămi mă urăsc.

– Bravo, uite că ai debitat genial! Continuă!

– Repet, eşti un criminal! Nici ura mea nu te-atinge!Tac definitiv.

 

Privesc în jur, e întuneric, pare o încăpere, e frig, lumina vine de undeva de sus, dar nu este vreo veioză sau vreo plafonieră, vine ascuns, nu o pot realiza ca pe un obiect. Stau pe un pat confortabil, în mâna stângă am o perfuzie, mă simt imobilă dar reuşesc să-mi coordonez mişcările picioarelor şi ale mâinilor. Gândesc, raţionez, vorbesc. Alte senzaţii, foame, sete, somn, nu am. Pot judeca trunchiat cumva. Achim! Soţul meu Achim! Copiii! Mai sunt în Austria?

– Mai sunt în Austria?

– E treaba mea!

– Şi a mea care e?

– Să vorbeşti cu mine! Atât, deocamdată!

– Trăiesc? În sensul fizic temporal pământean!

– Chiar îţi revii.

– Trăiesc?

– Nu aşa cum ai fi vrut!

– Deci nu trăiesc. Aici e un soi de purgatoriu, o cameră de scintilaţie? Unde e computerul sau voi, pe lumea cealaltă, nu folosiţi aşa ceva. Totuşi perfuzia e reală, o pot pipăi, o văd, şi arată foarte pământean!

– Iar vorbeşti!

– Nu asta vrei? Am înţeles. Sunt pe pământ într-o cameră de carantină, mă pregăteşti de zbor interstelar. Houston, we have a problem!

– Ai o problemă, Corina! Şi e existenţială!

Fiinţa asta, sau o fi vreun duh, se apropie şi-mi pune un lichid în perfuzie. Bizar! Nu-mi mai este frică de el. Mi-e egală viaţa cu moartea.

Achim!

 (…)

-Abstract, Corina! Poezie, Corina… fă un efort și spune-mi despre copilărie concret…

– N-am uitat nici cel mai mic detaliu. Pe cât de dureroasă a fost, pe atât de magică…știu că ei îi datorez scrisul meu. Dacă mă enervezi, pot vorbi concret, enervează-mă, Mister Jan!

-De parcă ai fi greu de enervat… E Ultima zi cu mine…

-…mereu e o ultimă zi din ceva și din ce în ce mai puține începuturi. Mă enervează toate lecțiile  astea comerciale de pe net cu trăiește clipa, cu prezentul mereu continuu, un panaceu de trăire, o himeră, căci tot acolo sfârșim. Distractiv e că Bărbații au alternativa să își ia o parteneră tânără, își lasă nevasta bătrână, trecutul și o iau de la capăt cu o tinerică, fac un copil și devin tați bunici, îl vor părăsi, vor  muri  până la adolescența lui. De ce? Ca să ne amăgim că trăim la maxim cu tot cât ne e dat… 70 de ani. Mai am 20 ani. Achim și mai puțin și ce păcăleală să îmi spun că mama are deja 85 și trăiește…este foarte puțin și avem percepții diferite de înainte și înapoi. Până mâine ni se pare mult, iar acum un an ni se pare aproape. Mintea noastră nu poate mai mult, suntem exact ca toate celelalte vietăți de pe pământ, trăim fragmentat, scurt, pentru a ne hrăni și a ne înmulți…nici măcar astea două instincte nu le putem desfășura calculat.

 Amintirile…iar un cuvânt panaceu, de fapt trecutul nostru e atât de mic, atât de îngust, dar folosim acest cuvânt pentru a ni se părea că suntem îndelungați…ce am făcut acum 40 de ani? De 40 de ori câte 365 de zile, nimica toată…și ne extindem acest mic fragment de timp pentru psihicul nostru, pentru a mai rezista o zi, o săptămână, un an. Sinuciderile? Le înțeleg perfect, numai că ele nu provin din realizarea scurtimii timpului nostru, din efemeritatea noastră ci ca o tulburare, ca un sindrom al perceperii eronate a dimensiunilor noastre temporale și temporare. Nu renunți la viață din greața pentru eșecul acestei scurte trăiri, din revolta că, deși simți, gândești, meditezi, lucrezi, realizezi…mai ai puțin înainte și stoooop start! Nu! Sinuciderea vine dintr-un șoc psihologic și atât, nu o avem genetic în noi  ca neutralizare a scurtimii vieții. Genetic, avem percepția că trebuie să trăim, să mâncăm, să vorbim, să ne înmulțim…tot ce au descoperit oamenii a fi iubire, artă, filozofie, știință, până acum de câteva mii de ani sunt panaceele vieții. Păcălelile vieții. Un mare și divers medicament placebo.

 Bunicul Emil pe patul de moarte mi-a spus: – Corina, tată, nu mai țin să trăiesc… El care a fost cel mai optimist, a trăit 9 ani orb de la diabet…cântam împreună, era un glumeț, un vesel…cu o energie psihică debordantă… și totuși înaintea morții, avea doar 74 de ani, nu mai ținea să trăiască. O asemenea gândire de resemnare este în noi tot genetic. Moartea nu ne revoltă, organismul nostru efemer  ȘTIE  că trebuie să-și închidă funcționarea. Suntem puși pe automat. ON-OFF… pe timpul funcționării, ne vedem de treabă, care încotro, într-un haotic demers organizatoric cu un singur scop…să ne sfârșim viața.

Cristina Ștefan- roman aproape terminat

 

foto internet, pag fb Dan Iancu

Note