5/5 (1)

IOAN BERGHIAN- DEBUT LIRIC DECIS

Nu există o vârstă a poeziei, nu există un timp al poeziei şi nu există nici măcar o înfăptuire a poeziei. Lirismul este de dincolo de legile fizicii şi matematicii, dincolo de biologie şi anatomie, dincolo de teoriile şi curentele literare, dincolo de norme, dincolo de prelucrări şi tehnici impuse, dar mai ales, dincolo de sistemul recunoaşterii lui. Citesc un poet şi mi se face stomacul ghem, sau lăcrimez, sau devin stare gazoasă de emoţie, ăsta e singurul criteriu prin care am promovat poeţii cenaclului Lira21, pentru că nu mă recunosc poet ci doar un cititor cu sensibil simţ liric. Exact aşa procedez şi acum făcându-l cunoscut pe poetul român, stabilit în Ragusa, Italia, de câţiva ani, Ioan Berghian, poet pe care îl citesc admirativ de vreo 10 ani şi care, iată, debutează cu un volum de poezie aşteptat: “ Mireasmă de verbină”,  Editura ArtBook, 2014.

 

Citesc această carte cu poezii postate pe internat de ani şi ani de zile ca pe un întreg alcătuit necesar întru vedere panoramică, de profunzime, întru descoperirea esenţelor lirismului poetului, un lirism cu parfum boem, de demult, dar punctat determinant, barbilian, ţinând seama că formaţia profesională a poetului este de matematician (Universitatea Timişoara), lucrând mulţi ani  ca analist programator în informatica, o meserie care poate influenţa modul de gândire, făcându-l exact, schematizat, cu nevoie de soluţii şi ipoteze demonstrate matematic. Această decurgere rotunjită corect a raţionamentelor enunţate poetic, face poezia domnului Berghian, clară, curat gândită, omogenă prin alianţa de gândire pragmatică cu intelectualismul liricizat sensibil.

 

Temă favorită poetului, iubirea, vine între eros şi thanatos şi devine absolutul existenţei, nimic relativ, nimic întâmplător în această simbioză vitală a omului cu iubirea. Într-un decor  care aduce neîncredere în viitor, sentimentul înstrăinării de prezent induce apusul vieţii, sumbru, ca soluţie de resuscitare a frumosului trăit, între scepticism şi asumarea lui ca prezent, iar realismul acestui prezent este motivaţie trăirii viitoare. Sigur pe sentimentele sale, în iubire faţă de fiinţa dragă şi înstrăinare faţă de realitatea înconjurătoare, poetul îşi cerne şi discerne perspectiva emoţională fără candoare, fără naivităţi inutile, constatator. Deşi versurile sale sunt profunde, analitice, grave pe alocuri, în tonalităţi sobre, versuri cu rime complicate şi răsturnări semantice, citesc uşor, pentru că nu întâlnesc nimic ţinând de manierism sau formulare simplă ori calofilă şi constat că iubirea viersuită nu poate fi numai un şir interminabil de exclamaţii alintătoare şi rime mângâietoare ci poate fi adâncime poetică între orizonturi stilistice originale. Mă gândesc că poezia de iubire a domnului Berghian are ceva sculptural, creează imagini din dalta pusă la muncă pe piatra cunoaşterii şi explicării între cauză şi efect a iubirii, lămurind piatra sensului să ia forma dorită, ondularea ideii cu formă de trup a gândirii iubirii. Aşa cum spunea Brâncuşi:

 

“Iubirea cheamă iubire. Nu este atât de important ca să fii iubit, cât să iubeşti tu cu toată puterea şi cu toata fiinţa.”

 

Spune poetul, aşadar, îndemnându-şi iubita la meditaţie în ton liric învăluitor, cald, simplu, dar tocmai prin aceste caracteristici, emoţionant.

 

“nu închide pleoapele

s-ar putea să atingi

mai mult decât vor

ochii tăi

să cuprindă”

Absenţă

 

Adresivitatea este intimă într-un dialog cu persoana iubită, un dialog care ţine oniric o stare de continuă dragoste, depărtarea fiind chiar motivaţia acestei apropieri între fiinţele care se iubesc. Ajung la mitul androginului lui Platon din Banchetul, preluat de mulţi scriitori (găsit în mitologiile arhaice dar şi în literatura română modernă,  Adam şi Eva de Liviu Rebreanu, Mefistofel si Androginul de Mircea Eliade:

„Acele făpturi omeneşti din vremurile acelea era un bărbat-femeie, numit androgin, iar alcătuirea lui, ca şi numele, ţinea şi de bărbat şi de femeie”. Androginii aveau patru mîini şi patru picioare, şi un singur cap cu două feţe, formînd un tot întreg. De atunci  oamenii îşi caută perechea  „trupul dintru început al omului fiind despicat în două părţi, fiecare jumătate a început să tînjească după cealaltă”. Aristofan, personaj din Banchetul, susţine că

„fiecare ne căutăm mereu jumătatea, ca să ne întregim”,

„dîndu-ne marea nădejde că el ne va reaşeza în vechea noastră stare şi, vindecîndu-ne rănile, ne va dărui fericirea deplină”.

În poezia domnului Berghian această căutare a jumătăţii sufleteşti depăşeşte neliniştea, nesiguranţa, acestă căutare se desfăşoară doar ideatic, întregul având ambele feţe ale androginului, iubirea e un unic şi sintetic format şi  numai reflexivitatea şi simbolistica gesturilor, definitorii ei, este preocupare poetică.

 

 

Dincolo de timp, versul poetului nu găseşte doar o corespondenţă în metafora stării sau o imagine plastică (zborul lăstunilor de exemplu) pentru expresivitate dar versul se construieşte în idee, compune itinerarii ale ideii, într-o metamorfoză psihică ajutătoare prin sensibilitatea rostirii:

 

“Şi-ntotdeauna e prea târziu,

Când deschizi ochii.

Fără prezent,

Atât de aproape,

De faţa nevăzută a lunii,

– Mai ţii minte?

Cum speriaţi,

Învăţau să zboare

Lăstunii?”

Fără prezent

 

 

Dialogul cu iubirea este dialogul cu ideea de iubire iar confesiunea devine concreteţe, detaliu de aplicare în echilibristica şi compensarea eventualelor sinusoide contemplative.

 

“tu îţi doreşti

balade

pentru eternitate

şi dimineţi interzise

 

există doar păsări

cu nume de piatră

ocazional

orizontale arcade.”

Aplecare

 

Iar mitul androginului reîntregit duce finalizarea iubirii ca apropiere ideatică, eternizată, absolutizată, singurătatea, absenţa fiinţei iubite,  fiind doar o îndurerare pasageră, pentru că….

 

“E bine, spui, că mă iubeşti la fel.

Deschide larg fereastra, să mă doară

Îmbrăţişarea ta, cum face el

Şi-am să te cred, la fel, ca-ntâia oară.”

April

 

 

Sentimentul singurătăţii, al îndepărtării de persoana iubită nu devine extremist, nu devine deprimant, nu există în vers vreun orgoliu al izolării, dimpotrivă, poetul converteşte imaginaţia senzorial, o transformă în stop cadru al gândului exprimat.

 

“voi opri anotimpurile

şi voi turti polii

până vei rămâne grea

de sufletul meu

rod va lega

zăpada-n magnolii

aproape

într-o cosmică vară

nimeni nu te va avea

mai mult decât mine

tainică

dulce povară.”

Aproape

 

Şi pentru că ipostazele singurătăţii poetului într-o ţară străină aduc variante inventive, schimbări de tonalitate, diversitate lirică, uneori ludică, alteori filozofală, voi cita un şir de poezii tematice cu un corolar din Gogol: “Patria sufletului este iubirea.”

 

“ce bine că minţi

măcar ne iubim în virtutea tăcerii

precum sfintele moaşte

pre sfinţi

niciun gol adevăr

nu doarme

ca noi

jucători

la facerea lumii”

Regula jocului

 

“Ci doar descheie-ţi geana

Şi pleoapele, să curg

În lava răscolitului tartar.

Privirea să-ţi cuprind, ca valul,

Îmbrăţişând adâncul

Lunaticului far.”

Când tu priveşti

 

“N-am să uit cum, prin gemene glastre,

Lunecau neştiute de noi,

Flori de vis. Erau mâinile noastre.

Ţineam cerul cu umerii goi.

Ce bizară poveste

 

Lasă-mă să te-nfăşor,

Ca-ntr-o mantie,

În sufletul meu.

Ciută bolnavă de lună,

Sub stelele mele rămâi.”

De lună

 

“Umbrele ni se topeau în amurg.

Târziu,

Germinând pe creste,

Supusă tu aplecai luna,

Eu dam razele la o parte.

Gestul era al meu,

Păgân şi mereu

Dintotdeauna.”

Clipa aceasta

 

Spuneam cândva că poezia este filozofie, metafora este o “artă a răsucirii”(Platon afirma acest lucru despre arta gândirii) şi ce altceva poate fi fiinţa poeziei dinspre şi înspre simţirea realităţii? Iar autenticitatea acestei contemplări ţine de monocordul poetului. Poeţii sunt filozofi prin gândire şi artişti prin conştiinţă.

Drumul domnului Berghian spre poezie vine din cunoaşterea filozofiei existenţialiste şi adaptarea ei la propriul destin prin a face coerente reperele folosite poetic. Spaţiul şi timpul se disipeză rămânând importantă trecerea în neant, cu bagajul ei de sentimente.

Mama, reperul primordial, se situează mai presus de prezent, mai presus de cotidianul trăit, între sacru şi profan, poetul alege simbolic egida maternă ca trăire autentică de iubire. De altfel acest volum de poezie, primul editat de domnul Ioan Berghian este dedicat mamei şi nepotului, Mihăiţă, pe care poetul în numeşte, „sufletul său.”

 

“Când râzi, tu plângi şi-ascunzi a ta privire,

În suflet, când ne strângi la piept, duioasă.

Şi te prefaci că-i nouă, haina-ţi roasă.

Ţeşi timpul peste noi, cu-a ta menire.”

A ei chemare

 

“semăn tot mai mult

cu mine însumi

simt

cum se deschid

palmele mamei

scutură ţărână”

De sine

 

“Un dor pribeag, un dor de mamă,

e-n taina nopţii vis, când plâng

la sfânta în cernită ramă,

la sfânta mea din templul stâng.”

Dor pribeag

 

Meditaţia în diferitele ipostaze ale singurătăţii aduce versului tonalităţi diferite, variante de ritm şi intensitate, dar păstrarea memoriei afective se face mereu calm, într-o gravitate asumată, prin himeră şi mister ca termeni ai ecuaţiei vieţii.

 

Existenţialismul domnului Berghian ţine de resemnare, scepticismul său ţine de neantizare şi din acest punct de vedere îmi aminteşte de Sartre (L’Être et le Neant).

Adâncul “din care ni se pare” este pentru poet sursa existenţei şi la fel ca Sartre consideră că numai în faţa neantului omul devine posibilitate, omul se poate defini cu spaima neînţelegerii propriei fiinţe, cu ciudăţenia pieirii lui în timpul devenit raclă, şi nu chivot,  subliniind astfel ideea că omul dispune de el însuşi limitat, libertatea lui se opreşte la poarta neantului.

 

“E spaimă, totuşi, gândul când nu poţi să-nţelegi,

surâs viclean, trădarea, încondeiată-n faclă.

Pe-altarul veşnic, crudă, pieirea n-are legi.

Trişând falange, timpul nu e chivot. E raclă.

 

Ciudat rămâne, numai, un gol de ochi fecund,

lentilă de-ntuneric. Sub cranii de-ntrebare,

groteşti cenuşi maligne, fractalii, se ascund,

enclave în adâncul din care ni se pare.”

Aş merge mai departe spunând că neantul şi neantizarea noastră se extind şi asupra actului artistic în sine al domnului Berghian, scrisul său este ofranda acestei înţelegeri exact cum spunea poetul Dan Laurenţiu:

“Neantul nu e pagina goală! Neantul este sub pagină! Cine se ocupă cu arta se ocupă cu neantul(…)”Eternu-ntors pe dos” al poetului Ioan Berghian rămâne o sintagmă remarcabilă în sensul enunţat.

 

“În mii şi mii de lanţuri zace-o haină.

Lacerte, legilor cărând prinos,

Depun în ouă, nepătrunsă taină

Şi-adulmecă eternu-ntors pe dos.”

A fi

 

“Ascult zăpezile-n tăceri cum cresc.

În templul cu vitralii de cuvinte

O Danaidă-şi toarnă-n cofe sfinte

Lăuntrul serii, simplu şi firesc.

 

Monedă calpă, clipa ne înşală.

În ochiul ei, nicicând, să nu priveşti.

Tu desenezi iluzii din poveşti

Pe-o umbră albă, parcă din greşeală.”

Ascult zăpezile

 

Iată o poezie deplină ca reflexie a ideii de timp neantizat, în care evoluţia însăşi nu putea fi alta, omul nealegând el să existe, aşa cum susţinea şi Sartre în idea că omul este pus în posesia omului şi are în răspundere proprie existenţa sa. Omul nu este decât om înţeles şi de acord cu sine,  faţă în faţă cu neantul atotcuprinzător. Este o poezie de esenţă a gândirii atee, omul este ceea ce se face el însuşi, cu menţiunea specifică liricii poetului prin care o singură soluţie umană are perspectiva decisă, moartea.

 

“Dacă omul ar fi pasăre,

Dacă pasărea ar fi pom,

Dacă pomul ar fi apă,

Dacă apa ar fi soare,

Cine ar mai fi pasăre?

Cine ar mai fi pom?

Cine ar mai fi apă?

Cine mai moare?”

Cine?

 

Limitarea impusă genetic face ca statutul minimal al omului, deşi nerecunoscut, deşi nădăjduit un finit temporar, să ducă  la înţelegerea verbului „a fi” segmentată.

 

“în absenţa finitului

tăiem sensurile din verbul a fi

într-un segment de cuvânt”

Fără sens

 

Periplul ar putea continua cu fiecare poezie în parte pentru că în fiecare poezie, deşi atât de diferită ca abordare lirică, există un fir continuu care leagă sentimentele exprimate de gândirea deloc simplistă, abordare care face din lirismul domnului Berghian un mixaj fericit poeticii dar şi speculaţiilor filozofice. Limitarea vieţii, asumarea morţii, pactul cu destinul,  chiar şi trecerea filozofiei prin aceste mărginiri de sens, ivesc, iată, retorici aforistice, splendide prin profunzimea conceptului transfigurat artistic.

 

“trei puncte trei puncte trei puncte

fleacuri

prind curaj

pentru viaţă

nicio filozofie

fără margini

îţi zic

nu-i adâncă”

Fleacuri

 

 

Am ales ca încheiere o poezie elegiacă, poate că intuiesc în ea mesajul întregului volum, o ars poetica explicând metaforic însuşi imboldul scrierii acestui volum de versuri eclatante, ca pe o nevoie de a lumina prezentul, ca pe o alegere personală de a păstra idei, trăiri, sentimente, din lunga perioadă de război cu viaţa.

 

“Este beznă pe câmp şi mi-e noapte în tot.

Vezi? Statistică-i moartea-n tranşee.

Tu mă ştii. Sunt soldat. Am să-ţi scriu, dacă pot,

Preţ de-o stea, cea dintâi epopee.”

Preţ de-o stea

 

“Mireasma de verbină” este un volum de acumulare poetică, poate chiar epopeea unei gândiri, un volum de debut în sensul tipăririi doar, pentru că poetul Ioan Berghian scrie de mult timp, este cunoscut în mediile literare on line, apreciat, recunoscut ca valoare lirică prezentă şi activă.

 

Cristina Ştefan,  2014