Imensul  joc  al universului  de-a uitarea

octombrie 25, 2018 în Proză de Cristina Ștefan

Imensul  joc  al universului  de-a uitarea

Sfârșit de octombrie cald. Urcasem în autobuzul aglomerat din stația Liberii și voiam să ajung la destinația mea de vacanță. Interiorul acestui mijloc de transport neconform era învechit, scaunele jerpelite și treptele largi spre ușa de acces erau supraaglomerate și totuși găsisem un loc pe motorul din mijloc, acoperit cu un pled care mirosea oribil. Figurile erau necunoscute. Lângă mine o mamă cu un prunc ședeau lipsiți de griji, tăcuți în învălmășeala zgomotoasă și mă întrebam de ce nu cunosc pe nimeni, de ce nu pot lega o conversație cu cineva. M-am trezit că vreau să așez copilul mai confortabil căci mama sa îl pusese lângă ea pe banchetă și căuta ceva într-o geantă. L-am luat de spate să-l ridic și-n momentul acela copilul a alunecat, mai să ajungă pe podeaua autobuzului. L-am prins și l-am reașezat în echilibru pe banchetă, mama sa, văzându-mi bunăvoința, a zâmbit și mi-a adresat câteva cuvinte politicoase. Am privit drumul, atât cât puteam vedea din mijlocul autobuzului și mă gândeam să întreb șoferul unde  să cobor, realizând că habar nu aveam cum se numește locul în care trebuia să ajung. Șoferul era mult în spate și mi-am spus că suntem într-o mare roabă acoperită, împinsă de cineva, înapoi – înainte…Nu-mi aminteam cum se numește stația mea, deși îmi spusese mama clar, ar fi trebuit să o sun dar îmi părea ciudat că nu mai știam nici stația de unde urcasem, de parcă mă aflam într-un autobuz al uitării. Pantofii? De ce eram desculță? Am spus cu voce tare: de ce nu mai sunt încălțată? O bătrână îmbrobodită mi-a întins o pungă de plastic: i-ai pus aici la urcare! Erau pantofii mei gri, decupați la vârf. M-am încălțat peste ciorapii albi și am întrebat-o pe bătrână unde e stația Liberii. Mi- a arătat din cap că mult înainte și-atunci am vrut neapărat să cobor, oriunde ar fi fost acel loc, dar să mă aflu în stradă, la lumină, la aer… Îmi aminteam doar frânturi dintr-o discuție cu mama, îi spuneam că o iubesc demult, cum de nu mai știa câte doruri străbătusem noi împreună…Acum, autobuzul nu mai oprea și eu uitasem reperele drumului meu.

Cristina Ștefan

Note