IOAN ENACHE- Iudacainul
În poezia de factură religioasă la noi, începând cu “Psaltirea pre versuri tocmită“ a lui Dosoftei(1673), la “Psalmii“ arghezieni, se folosește sintagma : “Toţi marii poeţi români au tratat teme religioase”. Continuatori au fost în permanență și aducem câteva mari nume românești: Ion Pillat, Radu Gyr, A. Maniu, Nichifor Crainic, Traian Dorz. Poporul roman a fost milenar creștin și chiar în epoca cea mai vindicativă credinței au existat poeți care au parcurs acest drum literar, cu toate riscurile asumate. Poetul Alexandru Teodorescu, sau Daniel Tudor, Sfântul, a organizat la Mânăstirea Antim din București, « Rugul Aprins », o mișcare de « îndumnezeire a omului prin rugăciunea continuă », în anii 1946-1950 la care au contribuit oameni de înaltă cultură: prof. univ. Tudor Vianu, romancierul Ion Marin Sadoveanu, arhitectul Constantin Joja, filosoful Mircea Vulcănescu și poetii de mare valoare, Ion Barbu și Vasile Voiculescu. Poetul Ion Alexandru, celebru ebraist, a scris poezie religioasă și a ținut conferințe pe teme biblice la Universitatea București, traducând Cântarea Cântărilor.
Este absolut natural ca un filozof poet, Ioan Enache să scrie poezie modernă pe una din temele profunde ale creștinismului: pocăința.
Azi există tendința înțelegerii profane a religiozității, a coborârii ei în cotidian, și la o simplă căutare pe google pentru sintagma “vorbesc cu Dumnezeu“ rezultă peste 7 milioane de răspunsuri. Există o întoarcere spre Dumnezeu în secolul decadent pe care îl parcurgem, unul al imoralității pe toate planurile vieții umane. Și astfel ajungem, sau ne reîntoarcem la Iuda și Cain, la ei luați împreună ca simbol biblic al crimei, teroarei și trădării tuturor principiilor de bine, frumos, de onestitate și conviețuire benefică omului.
Iudacainul poate fi un Numen – așa cum este Dumnezeu gândit, conceptual și nu senzorial, cum este iubirea sau nemurirea…un lucru în sine cum îl numea Kant. Iudacainul este omul în raport cu divinitatea, este spiritul lui, de fapt, structura lui lăuntrică, dincolo de învățături, de civilizare milenară, de știința acumulată. Numenul Iudacain există genetic în noi, este baza noastră organizatorică sufletește, este ADN-ul caracteristic și orice înveliș anatomic am avea, acest sâmbure otrăvit va procrea mereu. Cel nominat Iudacain are în accepțiunea poetică a lui Ioan Enache “urmele blestemate“, “îmi prinde grumajii cu gheara“, înaintând “pe urmele fugarului Iudacain,/ca un vânător de recompense/ năzuind nebuneşte spre Ierihon“, el este acel care “smulge peceți“.
Volumul de versuri este conceput oximoronic între tenebrosul Iudacain și Cuvântul divin, cuvântul de rouă, simbolistică tensionată, dar cu investire metaforică performantă. Înseși titlurile poemelor se succed ca repere în parcursul acestui itinerar spiritual al vinovăției și ulterior, al pocăinței. Este un vector al înfricoșării vinovate prin toți acești pași deveniți borne dramatice ale pocăinței în fața lui Dumnezeu: Răpire,Crucea din vârful unui toiag,Întoarcerea-n zădărnicie,Vedere prin iadul inimii mele,Sângele lor pe creştetul meu,Prizonierul din ocnele inimii,Semeţia gunoiului putred,Parabola în trepte a unui mort viu,Jălania gunoierei din veac.
O călătorie a spiritului pe calea remușcării și a pocăinței urmează calea psalmică (sunt dese trimiterile la psalmii biblici) și frazarea puternică, interogativ- reflexivă aduc măsura metafizică a volumului la ideea shakesperiană că în noi, iudacaini, stă vina și nu în stele. Am căutat în volum speranța noastră, a păcătoșilor născuți și nu făcuți, am căutat sâmburele de lumină, miezul de iertare a fructului oprit din care roadem fără putința opririi sau măcar a cumpătării. Ioan Enache nu-și propune indicații și sfaturi, nu-și propune rezolvare a crepuscularei noastre meniri, dar vine creștinește cu rugăciunea ca terapie, ca leac unei vine genetice, neînfrânte de veacuri:
“Dar, Ziditorule Bun, ascultă cum geme-n genune/ marele orb,/ci fă îndurare să plângă întunericul veac după veac,/ să se-aprindă din lacrimile lui aripile-flăcări,/vie lumina din putregai să urce iarăşi în foşnet,/ fulg de cocor, mesteacănul, azur şi smarald.“ (Lumina din putregai)
Părinții noștri ne învață că: “Predispoziţia omului către păcat, proprie firii căzute prin actul iniţial al neascultării adamice îi determină acestuia orientarea sa către ceea ce pare doar formal a fi adevărul, prin lucrarea diavolului, ca exponent exemplar al răului. Acest rău, deşi neintegrat ontologic firii noastre, devine complementar acestei firi: “prin acela prin care toţi am păcătuit” (Rom. 5, 12).
Necesitatea unei permanente reactualizări şi reîmprospătări a relaţiei cu Dumnezeu, realizată prin faptele răscumpărătoare ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, face ca Sfânta Taină a Pocăinţei să fie privită cu toată responsabilitatea. Pocăinţa, ca Taină a Bisericii, este una dintre multele probe ale iubirii şi bunătăţii divine, căci fară ea viaţa noastră ar cunoaşte nenumărate frământări morale şi spirituale fară ieşire.“- Credinţa — The Faith Magazine, Vol. LXV – No. 4, October – December 2014, Pr. lect. univ. dr. Gheorghe Şanta.
Acest volum de poezie, al pocăinței, realizează un dublu corolar: primul ar fi viziunea creștină a mântuirii prin pocăință asupra existenței umane și al doilea ar fi poezia ca menire educativă prin artă. Ioan Enache, filozof școlit universitar, aduce metanoia în cuget și simțiri ca menire existențială ubicuă și salvatoare umanității.

Cristina Ștefan