ILEANA POPESCU BÂLDEA  –  Trei romane deodată!              

Imediat după sărbători am început să citesc trilogia romanescă a doamnei Ileana Popescu Bâldea,  medic-poet, pe care am întâlnit-o pe rețeaua de socializare,  în cercul meu de prieteni literați… Îi citisem poeziile, mereu cu sentimentul unei sensibilități aparte, a unui lirism întortocheat de metaforă, complicat, dacă nu aș fi fost eu însămi adepta lui…Rezonam și când mi-a spus, în privat, că dorește să-mi trimită cărțile sale, trei  la număr, toate editate la edituri diferite în anul trecut, 2018, m-a  cuprins un soi de suspiciune…Trei  romane într-un an? Și-apoi, când le-am primit, întrebările s-au complicat citind CV-ul autoarei: publicare primul roman în 1992 și acum îl reeditează, după 26 de ani și nu numai atât, îl continuă și îl divaghează cu alte două romane. La telefon, am întrebat-o care este ordinea scrierii lor, pentru că mi-am dat seama că aceste file nu erau scrise într-o anume perioadă restrânsă temporal, ci erau efectul gheizerului mocnit, erau acumulări izbucnite la lumină.

Și așa a fost și lectura. Romanele trilogiei sunt:

Ape spre nimic, Editura Stefadina, 2018 – romanul reeditat, ediția a II a adăugită și revizuită  Și totuși…happy-end.(1992)

Păsări și umbre, Editura Semne, 2018, cu o prefață de Nicolae Rotaru – Un roman poematic

Viață îmbrăcată subțire, Editura Astralis, 2018.

De fapt, temporalitatea solicitată de mine nu avea niciun sens, romanele fiind un cerc definibil de o mare poveste de iubire, care se transformă existențial în alt cerc, și-n altul, concentrice, alcătuind o identitate a personajului principal, Iulia Manoliu, transfigurată de această iubire. Mentorul, un Hyperion modern, profesorul Alex are toate prerogativele unui seducător, căruia Iulia îi arogă calități exacerbate, așa cum se întâmplă oricărei fete sensibile la prima iubire. Ne situăm într-un mediu intelectual rasat, sofisticat: Iulia are 18 ani, este în clasa a XII-a la un liceu de muzică și își dorește să urmeze Conservatorul, dar situația ei familială o obligă să dea examen la Facultatea de Medicină, ea având un tutore sever, cam lipsit de scrupule și de caracter, o mătușă care o are în grijă de când părinții ei dragi s-au sfârșit din viață. Mătușa Ema este foarte bine portretizată, un personaj creionat caragialesc, din tagma doamnelor leneșe, cu pretenții, snoabă și insensibilă, ipocrită, cu un comportament de mașteră în ce o privea pe Iulia. Între timp, Iulia ia lecții de componistică de la un profesor din Conservator și, precum Cătălina, se îndrăgostește iremediabil de seducătorul, șarmantul tânăr profesor de pian, Alex. În cercurile concentrice auctoriale de care vorbeam, profesorul Alex este punctul central, de compas și de compoziție atât lirică, dar și epică. El apare ca personaj făurar, făurar destinului Iuliei, făurar muzicii Iuliei, făurar poeziei Iuliei, căci ea a deschis ochii artei, a simțit artistic deplin prin iubirea sa tăcută, pentru Alex. O iubire imposibilă, pentru că Alex este foarte însurat și are și un copil? Nu, deloc! El îi încurajează subtil sentimentul, dar și talentul componistic, o laudă, o premiază, îi incită mintea prin replicile folosite; probabil în neputința sa dată de statutul profesorului însurat, o dorea fizic doar nu și sentimental. Un om de calibrul său nu-și permitea decât o aventură cu o viitoare studentă.

Cum este Alex, ca personaj central al trilogiei? Descris în detaliu, mai ales în romanul narat diaristic, de altfel, Ape spre nimic, Alex apare ca un bărbat frumos, cu ochi verzi magici, cu umor și cu un comportament, față de eleva sa, manierat, pedant, cuceritor: “M-a privit lung și mirat. Tremurând imperceptibil, m-am săltat electrizată. Cumplit!  Mi-a întins mâna; nu știu cum am putut răspunde gestului, știu doar că, după, mi-am recăpătat liniștea; o căldură și o putere neașteptată îmi transmisese prin atingerea aceea.“

Electrizată a fost Iulia încă de la prima întâlnire, iar tot parcursul întâlnirilor dintre cei doi are aura unui magnetism infailibil pentru tânara candidată la Conservator. De apreciat puterea autoarei de a descrie trăirile adolescentine a primei iubiri, cu exagerările stărilor de amețeală, de plutire, de revoltă, de negare, specifice vârstei. Romanul este bine structurat și condus, spre un punct culminant al intrigilor celor apropiați pentru ca Iulia să urmeze medicina și nu Conservatorul, intrigi cărora le cade în plasă chiar Alex… Dragostea ei nemărturisită găsește în Alex un răspuns evaziv, complicat și sfârșește cu o propunere indecentă căreia Iulia îi răspunde cu un refuz categoric. Reacția bărbatului, știindu-se  un învingător al oricărei rezistențe feminine, este una brutală, menită să rănească definitiv un caracter sensibil și îndrăgostit. Replica profesorului, când intrigile au devenit periculoase pentru însuși statutul său  didacticist asumat,  a sunat decis, bădăran, rănind, sfârtecând inocentul sentiment al iubirii Iuliei: “- Eu nu mai exist! Considerați că nu mai exist! A fost totul un episod urât din viața mea!(…) Camera începuse să se învârtească, iar eu îl priveam cu expresia aceea pe care o are un câine care imploră să nu-l scoți în ploaie…“

Cert este că autoarea trăiește liric această iubire, o retrăiește permanent, este o viziune perenă pe parcursul întregii sale vieți, căci despre viață și despre destin vorbim în aceste trei romane. Dar când centrul de greutate al călătoriei prin viață devine un Luceafăr contemporan, când Cătălina focusează toată acțiunea pe un singur sentiment vinovat de toate meandrele itinerariului parcurs, atunci, da, avem de-a face cu romanul vieții. Cărțile, cele trei, se pot citi și separat, dar nu acesta este mesajul autoarei care la finele fiecărui roman spune “Va continua“ și ca epilog, așază un capitol din viitoarea carte. Nu. Mesajul este continuitatea, statornicia în această iubire care parcă găsește mereu resurse noi de energie, de combustibil sentimental, hrănind-o aproape obsedant, dar convingător, dincolo de ce se întâmplă în viață, în familie, la job, cu prietenii. Este un laimotiv inspirațional, o bornă importantă a creativității autoarei.

Nu aș vrea să închei fără o referire la liricul profund practicat de Ileana Popescu Bâldea în toate cele trei romane. Mai puțin vizibil în primul roman, Ape spre nimic ( Și totuși…happy end), autoarea medic-poet face o  performanță din nararea lirică în volumul Păsări și umbre. Deja în acest roman vorbim despre o alternativă a sinelui, una poematică prin excelență, romanul fiind un dialog permanent între Iulia și cei “100 de poeți“ conlocuitori. Aici acțiunea este estompată de lirism, trăiești doar poetic, trăiești cu personaje poetizate și prin acțiuni liricizate la extrem. Viața unui medic poate fi poezie prin prisma unei mari pasiuni: literatura.

“Scriu. citesc. mă încurc în eu. tresar. oftez. mai am o oră. poeții din mine au adormit.visează. îi mâmgâi, și-i privesc cu drag pe toți, înghesuiți unul lângă altul, în mine – tristă, veselă, aiurită, despărțind nisipul din clepsidra pentru cărări.“

Am remarcat ca stilistică încă ceva merituos: gradarea spre un deznodământ dorit de lector, prelungirea lui incitantă, încetinirea momentului de apogeu, de aceea am citit Ape spre nimic cu aceeași emoție ca la Cartea nunții  a lui Călinescu, în adolescență. Aici nunta nu a avut loc niciodată!

Concluzie: Poeta Ileana Popescu Bâldea realizează prin cele trei romane o inspirată glisare a poeziei sale pe proza realistă, diaristică, în cele mai multe dintre narațiunile expuse. Fire metafizică, a detaliului decelat cu atenție de chirurg, dar și cu paletă coloristică de pictor, scriitoarea are toate prerogativele să continue și ca prozator dacă la elementele sale native, talent, har, creativitate, imaginație, va adăuga tehnica romanescă, un lector bun, un corector bun și un editor scrupulos. Criticii Cezarina Adamescu, Ana Dobre, Lucian Gruia, Nicolae Rotaru i-au susținut deja pasul de bătaie pentru saltul în lumea concurențială și nu prea etică a literaturii contemporane. Spor!

Cristina Ștefan, 10 gerar 2019