IOAN NEACȘU – Introducere în poezie – o estetică in nuce –
iulie 17, 2019 în Revista de Cristina Ștefan
IOAN NEACȘU – Introducere în poezie – o estetică in nuce –
Această lucrare face parte din categoria celor primite cu ostilitate de regimul comunist în anii ’80, chiar fiind publicată, deci luată la cunoștință de critica literară a vremii…însă respinsă de conștiința vremii. Ioan Neacșu își începe pledoaria cu aceste istorisiri, durând decenii, din schimbul de scrisori, memorii, replici reieșind limpede aservirea politică a criticii literare de atunci. Aș zice: nimic nou! S-au pierdut atâția autori, au fost cenzurați atâția, au fost interziși… Dar aici vorbim despre un studiu de estetică, de o viziune, atunci, nouă, de o argumentație filozofică și literară cu o amplă bibliografie folosită riguros. Dilema se dezleagă rapid dacă încadrăm studiul de estetică literară în discuție la lucrări neaprobate. Același studiu fusese agreat de secretarul olandez al unui Congres de Estetică. Ne-am obișnuit cu definiția milenară a esteticii: Știință care studiază legile și categoriile artei, problemele referitoare la esența artei, la raportul dintre artă și realitate, la metodele de creație artistică, la genurile artei etc.(Dex).
Printre dascălii care au dezbătut problemele esteticii literare la noi, ( cel mai utilizat autor pentru scrierile sale din domeniul esteticii literare fiind Tudor Vianu) se află și profesorul băcăuan Ioan Neacșu. Studiul domniei sale cu titlul “Introducere în poezie – o estetică in nuce –“ a fost publicată în 2002, în ediție revizuită și adăugită, la editura Orizonturi noi. Cu un istoric demn de un thriller reușit, cartea a trecut prin ipostaze greu de admis, greu de crezut. De fapt, lucrarea a zăcut prin sertarele Junimii din 1978 până în 1983, când a fost publicată prin susținerea scriitorului George Bălăiță la Cartea Românească. Ecourile sale de atunci se vor găsi în prefața cărții. Trecuseră unsprezece ani de la lansarea ideii noi a profesorului Ioan Neacșu prin care argumenta un principiu nou de teorie și filozofie literară și anume că opera de artă, ca model al realității, este realizat după un algoritm existent în egală măsură în conștient și în inconștient. Cu ani înainte, profesorul Ioan Neacșu ținea o comunicare la al VII-lea Congres de Estetică, București, 1972, în care susținea interpretarea operei de artă ca model al realității. Mai târziu, – spune autorul – a realizat “că acest eseu depășește intenția inițială – aceea de apropune specialiștilor câteva puncte de vedere – prin accesibilitate și l-am intitulat “Introducere în poezie”, dorind să subliniez ideea că se adresează marelui public”. În Argument la ediția adăugită și revizuită, autorul susține că în domeniul cercetării estetice contemporane, progresul nu ar fi posibil fără corelarea cu celelalte științe, arta fiind “un teren de maximă complexitate, deci de maximă dificultate”. După 40 de ani, de la prima publicare, citind acest studiu, realizez că este actualizabil literaturii contemporane, deși i-au urmat școli, curente, practice stilistice, cărora le-ar fi fost aplicabil. A fost anticipativ, nu numai de neadmis de teoria literară atunci aplicată? Critica literară de azi nu s-a străduit să dea răspunsuri dar eu m-am convins de utilitatea acestui studiu în modalitate didactică, fiind într-un limbaj accesibil și celor neinițiați în rigorile esteticii și filozofiei literaturii.
Introducere în poezie este primul din cele patru capitole ale lucrării, urmat de II. Poeți despre poezie, III. Bacoviana și IV. Addenda. Problematicile pe care autorul le supune atenției didactice conțin atât argumente teoretice cât și soluții propuse.
Cu referire la criteriile după care un cititor judecă poezia modernă, Ioan Neacșu desprinde trei direcții de evaluare ca metodă didactică, precizăm, în prezentul anilor 70:
1. Organizarea poemului ca discurs poetic se face după regulile retorice ale lui Titu Maiorescu conform cărora poezia are ca necesitate un punct de culminare în care se concentrează ideile ei și pe lângă care toate celelalte expresiuni erau numai elemente pregătitoare…
2. Al doilea principiu invocat ar fi concurența imaginilor spre o unitate poetică.
3. Al treilea criteriu de evaluare ar fi perfecțiunea formală ca expresie ideală a ideii poetice.
Autorul precizează că, de la simbolism încoace, aceste criterii nu mai sunt valabile: ”Poemul se modifică structural, și chiar dacă formele clasice ale poemului s-au perpetuat până în vremurile noastre, poezia modernă este o realitate care nu poate fi contestată (…) cunoașterea poeziei moderne pe cale teoretică este însă necesară pentru a nu fi respinsă aprioric de spiritele tehniciste ale zilelor noastre, pentru a se crea o motivație logică pentru cititor, singura în stare să-l determine să experimenteze contactul cu opera de artă modernă.”
Acest îndemn din anii ’70 poate fi privit și după aproape cincizeci de ani ca unul îndrăzneț și depășește înțelegerea respingerii lucrării ca fiind ”savantlâc și pseudocritică” (Tudor Cristea). Autorul precizează, în replică la articolul ofensator, că nu a scris o carte de critică ci una de estetică literară (pag. 10 din Prefață)
Dintre caracteristicile poeziei moderne pe care le argumentează autorul reținem câteva direcții valabile și azi, pe calea cunoașterii teoretice în scopul de ”a se crea o motivație logică pentru cititor, singura în stare să-l determine să experimenteze contactul cu opera de artă modernă. ”
1. Poezia modernă este o realitate supraconceptuală și ea s-a îndepărtat tot mai mult de idealurile poeziei clasice, deplasându-și atenția de la obiecte la relațiile dintre ele, de la cuvinte la spațiul dintre ele, un spațiu căruia poezia îi caută un sens, tensionat în măsura în care cuvintele polarizează sensul, în timp de conștiința artistică încearcă să-l unifice.
2. Școala nu-l obișnuiește pe viitorul cititor de poezie cu descoperirea sensului unui poem, ci îl învață conform celui de-al treilea criteriu discutat de noi mai sus, că poezia are o formă și un conținut, că forma are rolul de a transmite conținutul de idei, confundând astfel poezia cu limba. Poezia este limbaj, nu limbă.
3. În poezie raportul dintre semnificat și semnificant se schimbă radical. Estetica, la începutul ei modern, a considerat poezia ca o cunoaștere intuitivă, prelogică a realității. Ea este însă metalimbaj, comunicarea poetică este translogică, deci poezia nu precede cunoașterea logică, ci o continuă.
Autorul concluzionează că, în pofida afirmației lui George Călinescu referitoare la lipsa culturii cititorilor pentru poezia modernă, școala ar fi cea care oferă o cultură poetică inadecvată timpului nostru, prin prisma căreia, poezia modernă pare un nonsens.
Par actuale aceste afirmații și cu atât mai meritorii autorului, de atunci trecând peste patruzeci de ani, iar poezia modernă de azi având mică trecere în manualele școlare, cel mult un capitol, două…În plus, postmodernismul întâmpină și azi “rezistența, forța și cadența” scriitorilor în stil clasic. La vremea aceea cine ar fi intuit o așa lungă perioadă de impunere a noii priviri estetice asupra poeziei moderne?
Lucrarea profesorului Ioan Neacșu este amplă. Readuc în atenție și capitolul lucrării cu titlul Poezia ca metarealitate, în care argumentația însumează mai multe direcții de estetică a artei și care converg spre ideea esențială a lucrării, în întregul ei:
“Opera de artă poate fi deci definită drept model al realității obiective, sau subiective, realizat după un algoritm existent în egală măsură în conștientul și subconștientul artistului.“
A trecut jumătate de veac, teoria esteticii literare a urmat vectori noi, laolaltă cu progresul tehnic și digital. Dar Ioan Neacșu a trasat încă de atunci repere estetice adaptate poeziei moderne, sesizând prăpastia dintre scrisul contemporan și metodele estetice de analiză. Termeni noi pentru acele vremuri, analizați detaliat. au inclus problematici noi: opera de artă este o structură semnificantă; poemul ca model cibernetic; în artă, structura modelului reflectă și conștiința autorului; dualitatea obiectiv-subiectivă a operei de artă. A comentat și analizat modele estetice date de Solomon Marcus, Helmar Frank, A. Moles, Pavel Apostu, Lucian Blaga. Capitolul Poezia ca metarealitate este un capitol al volumului care concluzionează într-o schemă a modelării creatoare a realității, principiu de aplicat și astăzi, fără de care arta ar deveni fără mesaj și scop: “Modelele, reale sau imaginare, care sunt operele de artă, redau omului realitatea din perspectiva eternului “ – spune concluziv autorul.
Volumul reeditat este, de fapt, un curs de estetică literară, dar de ce nu a fost inclus în manuale sau cursuri universitare, nu mai ține de datele pe care le dețin. Cert este faptul că ar putea constitui un element important al evoluției teoriilor literare elaborate de atunci și chiar devenirile poeziei în acești cincizeci de ani trecuți. Principiul enunțat conform căruia o operă de artă ar trebui să fie evaluată estetic este valabil și azi: Opera literară are deci calitatea de operă de artă în măsura în care are dimensiune estetică…
Despre lucrarea profesorului Ioan Neacșu a scris în revista Flacăra din 22 iunie 1984 criticul Alexandru Piru:
“O introducere în poezie – Se poate scrie o Introducere în poezie, cum încearcă într-o mică lucrare (,,Cartea românească, 1983,,) Ioan Neacșu? Autorul nu citează La poesia, introtuzione a la critica e istoria della poesia e della litteratura (ed. II, 1937) de Benedetto Croce, nici Introduction a la poetique (1938) de Paul Valery, nici Introduction a la poesie francaize (1939) de Thierry Maulnier, ci Structura liricii moderne – de Hugo Friedrich, Poetica matematică de Solomon Marcus, Lectii de poetică structurală de L M. Lotman, Studii de poetică și estetică de J. Mukarovsky, Ernst Fischer (Necesiatea artei), Mikel Dufrenne ( Metodologia experienței estetice), Norbert Groeben ( Psihologia literaturii), Herbert Marcuse (Permanența artei), Georg Lukass (Specificul literaturii și al esteticului) psihanaliști precum Lacan, pedagogi precum Piaget. Nu lipsesc dintre români Tudor Vianu, Liviu Rusu, George Călinescu. “
Vlad Sorianu publică în revista Cronica nr. 9 din 1984 sub titlul Umanismul integrativ al artelor o cronică despre Introducere în poezie: “O contribuție personală de incontestabilă originalitate este definirea operei de artă ca model al realitătii obiective sau subiective: acesta ar fi realizat după un algoritm (totalitatea elementelor care contribuie la procesul de creație) existent în egală măsură în conștientul și inconștientul artistului.“
Tot în anul 1984, Liviu Chiscop afirma într-o recenzie a cărții:
“Introducere în poezie este utilă în primul rând profesorilor de literatură, căci, familiarizat cu propozițiile cele mai importante ale poeticii, de la psihanaliză până la semiotică, însă fără a-și etala cu ostentație informația, Ioan Neacșu emite, fără sfielile de circumstantă, judecăți demne de toată atenția despre esența unor teorii moderne privind opera de artă.“
Azi, indiciile care monetizează opera de artă literară s-au schimbat radical. Lucrările de estetică au continuat simultan cu scrisul, nu procedural, nu programatic…Și poate că tocmai acestea din urmă au lipsit didactic, căci un cititor care știe să citească discernând se formează din școală…Estetica literară nu este materie de predare în învățământul gimnazial și licean actual. Am citit, spre exemplu, un articol bine conceput al prof. Ludmila Șimanschi, Stiințele umane și digitalul, pe un site cultural: http://www.metaliteratura.asm.md/…în care reflecția literaturii de azi, în noile modele, este foarte explicit și esențializat redată:
“Pregnanţa literaturii tinere în spaţiul scriptural contemporan roman e plină adesea de aplomb, e dezinhibată şi netă, cu nerv şi cu stil, fără direcţii bine stabilite, demonstrând deliberat că literatura de azi nu mai este douămiistă, în sensul că a depăşit urgenţele acestuia. Destui tineri scriitori de astăzi sunt self-promoteri, înţeleg foarte bine că trăiesc într-o eră a spectacolului comercial digital şi se comportă ca atare, propunând online modele poetice de uz propriu.“
Studiile de estetică literară la nivel universitar și academic nu ‘coboară’ la nivel de cititor sau de școlar de unde, poate, și instabilitatea, neîncrederea, respingerea poeziei moderne actuale. Nu știm să citim opere de calitate, să le discernem…este notoriu faptul că cei mai mulți cititori le au poeziile cântate, simple, care nu spun nimic dar ‘din coadă au să sune’…Nu e vinovată doar incultura aici ci și nepregătirea viitorilor cititori, inexistența unor materii școlare ale prezentului poetic. Conchid: volumul profesorului Ioan Neacșu a fost, la timpul lui, dar și acum reeditat, un instrument de culturalizare estetică în poezia modernă.
Cristina Ștefan, iulie 2018
Comentarii recente