Epoca resentimentului

Să citim despre resentiment ca nou concept în varii domenii contemporane, filozofie,  artă, literartură şi în domeniul lui de baştină, politica –  ar însemna şi confirmarea teoretizată a  ceea ce simte generaţia mea intelectuală, formată optzecist, dublu edificată în sistem comunist de învăţământ şi cel al “Europei Libere”. Spun „şi” pentru că resentimentul, ca noţiune biopsihică, a fost analizat de două secole încoace; Scheler a întemeiat sociologia resentimentului iar Nietzsche a ridicat-o la rang de deficienţă vitală.

Ce este resentimentul ubicuu manifest?

Au răspuns noului tip de interrelaţionare umană şi problematică,  academicieni, doctori în ştiinţe, profesori ai prestigioaselor universităţi europene şi americane, au răspuns politologii şi oamenii literelor din elita  culturală românească.

Cum se manifestă resentimentul de ani buni, ce chipuri ia, ce litigii iscă şi cum oglindeşte el omul începutului de mileniu, toate aceste întrebări au făcut subiectul  unei cărţi editate de un notoriu autor român, plecat de ani buni în America (1981), profesor de ştiinţe politice la Universitatea Maryland, College Park, specialist în teoria sistemelor politice şi politici comparate, Vladimir Tismăneanu.

Anatomia resentimentului, Curtea Veche Publishing, 2010, volum coordonat de Vladimir Tismăneanu, este o lucrare care grupează figuri importante din spaţiul cultural românesc. Într-un comentariu pe forum despre această carte, când încă nu  se publicase, Vladimir Tismăneanu explică scopul grupajului de opinii pe care autori din diverse domenii le detaliază întru înrămarea omului resentimentar de azi, în oglinda propriului Dorian Gray  postcomunist.

„Noile mineriade din presă sunt organizate şi instrumentate cu scopuri meschine, egoiste, (…) celor atacaţi li se contestă buna credinţă, onoarea, calificarea intelectuală, competenţele, verticalitatea.” Este dat ca exemplu A.E. Baconski, sau este citat H.R. Patapievici, numind acţiunea „Critică de exterminare”.

Cine este resentimentalul epocii actuale?

Câteva definiții:

“jignit din naştere. 2. neconsolabil. 3. inferior.” (Teodor Baconschi) sau

cel  refuzând “lumea pentru că nu-i seamănă şi al cărui singur sens devine distrugerea ei” (Angelo Mitchievici) sau

“sub semnul unei solitudini nesfârşite, în fond autoindusă, autogenerată, o neputinţă devorantă de a recunoaşte dreptul celuilalt de a fi tot om” (Vladimir Tismăneanu).

Sunt expuse în această carte acumulări istorice, împotriva mentalităţii comuniste continuate azi, impactul de formă mizând pe protestul la decadenţa cuantificării valorii  autentice, pe când unul de fond ar presupune teoretizarea acestui fenomen la nivel cel puţin universitar ca nouă abordare, nou curent, în varii domenii nu numai în cel politic şi ideologic transmis prim mijloace media.

Extensia la literatură nu s-ar limita doar la expunerea istoriilor literare, la cuprinderea scriitorilor într-o stratificare etică după valoarea lor recunoscută, ci s-ar aplica și la comportamente în cadrul tagmei, la atitudini vindicative, refractare, dușmănoase. În ultimă instanță, asistăm la schimbări, la excluderi, la adăugiri și remodelări critice, uneori radicale. Toate converg spre confuzii, spre subiectivism, neîncredere și, firește, ripostă. După anii ’90, tevaturi întregi, alimentate de cancanuri ale tabloidelor, au pus scriitori în balanțe, le-au devoalat sau le-au măsluit biografiile și au sancționat scriitorii noștri canonici. Decanonizarea, la noi, este, de multe ori, josnică, vizibil partinică, vizibil neargumentată literar. La noi, partizanii lui Eminescu și ai lui Sadoveanu sunt considerați vetuști sau, mai rău, incapabili intelectual. Canonizarea și decanonizarea ar trebui să devină elemente de teorie literară, structurate și definite profesionist, pentru că un lucru ce nu ține de știință poate cu ușurință să cadă în derizoriu.

Această teoretizare şi-a găsit începutul într-o altă lucrare celebră, Canonul Occidentului a lui Harold Bloom, scrisă elitist, punând sare pe rana copilului năstruşnic şi la vedere dintre domeniile vizualizate direct, internautice şi vitrinofage: literatura contemporană.

Harold Bloom şi-a definit demersul clar: „Mă simt foarte singur în zilele noastre, încercând să apăr autonomia esteticului.”

Începuturile decanonizării s-ar situa cu câteva decenii în urmă când Derrida (“Că vor sau nu, că ştiu sau nu, toţi oamenii de pe întreg pamîntul sînt astăzi, într-o anumită măsură, moştenitori ai lui Marx şi ai marxismului)... şi Foucault au elaborat o nouă epistemologie în avântul contestatar al tineretului parizian, li s-au alăturat ulterior Lacan şi Ronald Barthes, cu idei propagate în campusurile universitare din SUA şi au produs deconstructivismul, feminismul şi multiculturalismul.

Atacul anticanonic viza tradiţia însăşi, ideea de canonicitate, criteriile de selecţie şi modul în care s-a constituit canonul occidental – se respingea exclusivismul estetic.

Harold Bloom defineşte, primul, canonul occidental:

„Ceea ce s-a creat de veacuri find consolidat prin anexiuni succesive, nu poate fi dărâmat într-un an sau un deceniu oricâtă patimă negatoare, demagogie populistă sau discreditare interesată s-ar investi într-o asemenea acţiune.”

Şi argumentează:

„Autorii predaţi acum în şcoli nu sunt în niciun caz dintre cei mai buni care se întâmplă să fie şi femei, africani, sud americani sau asiatici, ci mai degrabă scriitori care au de suferit resentimente crescute ca pasta integrată a felului cum îşi înţeleg ei propria identitate.”

Părţile în războiul acesta au, ca pradă de luptă, estetica, valoarea ei dar şi criteriul estetic  învingător. Bloom „se disociază”, spune Mircea Martin într-un articol despre cartea canonului occidental, „de duşmanii săi resentimentari idealişti ai şcolii de stânga – armonie socială prin repararea greşelilor istorice – dar şi de idealiştii de dreapta care vor o armonie morală.” Intelectualii care preluaseră ideile marxiste, pionierii resentimentului, vedeau în valoarea estetică o mistificare în serviciul unei clase dominante iar alegerile de ordin estetic le considerau măşti pentru influenţele sociale şi politice, astfel, ca şi azi, se mutau disputele din domeniul estetic în cel politico-ideologic. Nimic schimbat în anii următori. Şi azi ar fi de reactualizat tezele lui Gramsci, spune Bloom, referitoare la falsa independenţă a intelectualului în raport cu grupul social dominant.

„A citi în slujba vreunei ideologii înseamnă, după parerea mea, a nu citi deloc.”

Dar a include o seamă de scriitori în manualele şcolare la proletcultişti, pe de o parte, iar scriitorii resentimentari de la inceputul mileniului, pe de altă parte, să ia premii prestigioase, numai pentru că o altă clasă ideologică s-a proţăpit  la vârf, iar ar continua decadenţa valorică a esteticii canonizate.

Pe bună dreptate Harold Bloom se declară ferm împotriva intruziunii ideologice în creaţia ori în receptarea literaturii.

Iar găsesc această lucrare demnă de reactualizare şi argumentare la literatura română contemporană şi includerea acestor teorii în manualele şcolare ( se opresc la postmoderniştii optzecişti, de ce oare? doar avem literatură contemporană până la saturaţie),  pentru  demontarea mitului idealiştilor postmarxişti numit „accesul universal la cultură”. Bloom se întreabă:

„cum se poate avea acces universal la Paradisul pierdut sau la Faust? Poezia bună, puternică, e prea dificilă, cognitiv şi imaginativ, şi nu poate fi citită în profunzime decât de câţiva din fiecare clasă socială, sex, rasă, etnie.”

În acest sens literatura actuală de pe net are mari şanse să cadă în derizoriul nearhivat istoric pentru că agresiva „critică de exterminare” nu îi poate recunoaşte valorile, resentimentalii internauţi stau la pândă cu armele grobiene pe ţeavă, îşi impun slaba cultură şi limbajul agresiv, puţinii autori de valoare renunţând din bun simţ a se război pe forumuri sau site-uri.

Singura salvare pare să ţină de hazardul selectiv pentru aceşti autori, şi sunt în genere tineri, deci cu perspectivă literară pozitivă, atât timp cât criteriile estetice ţin de principiul „care pe care” şi nu au demersuri clare de determinare estetică.

Bloom era, în ’94, optimist, mizând pe menţinerea canonului estetic consolidat de istoria artei. Spunea:

„Stravinki nu se află în niciun pericol de a fi înlocuit de o muzică corectă din punct de vedere politic pentru companiile de balet ale lumii.”

Acum, prezentul nu oferă perspectivă. Evaluările au fost acaparate de un cerc restrâns de critici literari, nu din autoritarism ci, aș zice, din slaba pregătire a noilor generații de literați. Nu slab pregătiți filologic, nu, ci slab pregățiți pentru teoretizare și nou. Nu îndrăznesc. Sunt câteva excepții admirabile, dintre care istoria literară neresentimentară a lui Paul Cernat, postată pe facebook. Odată cu dispariția naturală a prezentei generații de critici literari, hazardul și selecția motivată nonliterar vor trebălui la lipsa de noimă și la lipsa de istorie literară. Resentimentele, ca atare,  au o albie gata dirijată în literatura de perspectivă.

Cristina Ştefan

Epoca resentimentului 2

În ce măsură resentimentul la români dăunează grav literaturii contemporane mă preocupă în mica noastră comunitate literară pentru că un cenaclu  fiind, comentariile la textele expuse pot fi trambuline în avântul creativ sau uşi trântite în nasul acestui avânt.
La ora actuală, pe net, nu putem vorbi de o critică literară ci de un criticism, de cele mai multe ori neavizat, agresiv, pornit nu din cultură literară ci din orgolii personale ale celor care postează în diferite site-uri şi ca autori în partida dublă a comentariilor, ori nu sunt luaţi în seamă de colegi, ori primesc critici. Lăsând deoparte derizoriul “CAR”-urilor comentariilor, “dacă tu comentezi la textul meu, voi comenta şi eu la textul tău”, practica aceasta mai susţine un risc: evidenţierea unei literaturi de conjunctură ( pamflete cu ironii şi caricaturizări între “amici de site”), în detrimentul compunerii de bun gust a textelor literare autentice la care numărul de vizionări şi comentarii e net inferior subiectelor de scandal, de caterincă, de jigniri şi ameninţări personale, plăcute lecturii, statistic vorbind.
De aceea resentimentul câştigă teren în literatură, dar este şi încurajat de la vârf, prin politica denigratoare, prin vânătoarea de vrăjitoare între aleşii  în funcţii literare.
Sunt celebre scandalurile actuale din USR, minimalizarea unor autori din vechile manuale şcolare, devoalarea unor plagiate sau contestarea operelor ca inspirate din alţi autori sau chiar scrise la comandă. Nu detaliez.
Mă întorc în trecut întru o cronologie a resentimentului literar manifestat.
Critica literară în ultimul secol a avut corifei dibaci, meşteşugari talentaţi în cernerea valorii, şcoliţi occidental şi perpetuând sistemul  tradiţionalist de la izvoarele scrierii limbii române până în epoca definitivării  ei ca vocabular, elementele preluate din alte limbi fiind atent judecate.
Ce era critica literară acum un secol? Clar era o critică didactică, făcută în termeni conotativi teoretizării, sistemici, selectaţi unui scop, acela de a determina ierarhii.
Doi dintre criticii care au bătut stele pe aleea literaturii adoptate dar şi adaptate standardelor impuse de ei înşişi, Garabet Ibrăileanu şi Titu Maiorescu, au lăsat literaturii opere critice de reper, e adevărat, dar nici vorbă că selectivitatea lor ar fi fost lipsită de resentimente.
Garabet Ibrăileanu, academicianul cu o cultură şi activitate publicistică dintre cele mai influente în literatura română de acum un secol, redactor (Viaţa Românească, 1906-1936), romancier, profesor universitar, a lăsat o lucrare de fundament criticii literare româneşti “Spiritul critic în cultura românească” (1908). La nivelul acelui an, bornele drumului literar românesc erau deja aşezate, titularizate, iar vârfurile coordonatoare aveau deja drepturile de autori reprezentativi legiferate:
Gala Galaction, Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Octavian Goga, Tudor Arghezi.
Opera critică ibrăileană este vastă, mulţi alţi scriitori ierarhizaţi în elita literaturii i-au inspirat scrierile, teza sa de doctorat cuprinde un eseu despre opera lui Alexandru  Vlahuţă, iar în alte volume de critică literară sunt analizaţi Cârlova, Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Creangă, mai târziu, după 1920, Demostene Botez, Otilia Cazimir.
Acest studiu de la 1908  rămâne important pentru demersul critic ulterior în literatură şi marele lui merit este  modul în care face joncţiunea la cultura apuseană din secolele anterioare, localizându-ne occidental influenţele începuturilor literare. Astfel, canonul occidental al esteticii ne-a îndrumat chiar iniţierea, încă de pe vremea când limba română îşi mai căuta influenţele lingvistice şi rivalităţile preluărilor iscau bătălii între importante condeie.
Argumentarea lui Ibrăileanu enumeră pe Dosoftei, Ureche, Miron Costin care erau familiarizaţi cu limbile poloneză şi latină,  apoi saşii care tipăriseră cărţi în limba română întru convertire la Protestantism, D. Cantemir, care e “un produs direct al culturii europene şi multilaterale”. Mai târziu influenţa occidentală s-a manifestat în spiritul franţuzesc al operelor lui Kogălniceanu, Brătianu, Bălcescu, Russo, Eliade Rădulescu, Rossetti, Ghica, Alecsandri.
Dar remarca lui Ibrăileanu la început de secol conform căreia: deşi 1000 de ani am fost un popor de păstori fără măcar o limbă scrisă unitară, tot cultura europeană a fost cea care a pierdut – a avut neşansa ca românii să nu fi contribuit la ansamblarea ei istoric recunoscută – , a fost poate remarca dătătoare de demnitate culturii noastre antepatruzecioptistă.
Dincolo de marile merite ale acestui pionierat al criticii românesti între paginile sale găsim resentimente limpede enunţate: “Nevoia unei critici literare româneşti s-a născut numai în Moldova, muntenii fiind prea preocupaţi cu revoluţiile şi politica, (“De aceea în Muntenia vom găsi o legiune de patruzecioptişti; în Moldova, o legiune de spirite critice şi de literatori) numai în Moldova spiritul critic a fost cel novator şi a discernut valorile asimilate.)“

Moldova avea o tradiţie culturală mai puternică, motivată şi de lupta muntenilor împotriva vechiului regim şi acapararea spiritelor în acest scop în detrimentul actelor de cultură:

“Talentele poetice din Muntenia se resimt în cea mai mare parte de lipsa de cultură şi de spirit critic a provinciei lor. Dovadă Bolintineanu, ale cărui defecte se reduc, mai toate, la lipsa lui de cultură; dovadă un Depărăţeanu, victimă a franţuzismului datorit lipsei de spirit critic a culturii munteneşti.”

Alecsandri era foarte sarcastic referitor la aceste comparații:

“Politica, iată boala care seacă izvoarele imaginaţiei şi a bunului-simţ în Bucureşti”… “Capitala gheşefturilor”…”
Mai departe, Ibrăileanu susţine că alegerea  elementelor valoroase  a fost opera şcolii critice moldoveneşti din veacul al XIX- lea şi motivează cu infailibilitatea acelui promotor autentic de cultură, citându-l pe Kogălniceanu:
“…înainte de zece ani, când era ruşine de a lua condeiul în mână spre a compune ceva româneşte, critica ar fi fost cu totul de prisos şi nepriincioasă literaturii născânde. Astăzi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor? Însuşi ţâncii de pe laviţele şcoalelor au pretenţii a publica scrierile lor, pân’ şi tractaturi de filozofie. Ei bine, într-o asemine epohă, când se publică atâtea cărţi, afară de bune, nu este de neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pre toate şi ca într-un ciur să le vânture; lăudând cele bune şi aruncând în noianul uitării pe cele rele;”( citat din ediţia din 1984 a volumului, editura Minerva)

Întreg capitolul studiului ( Recunoaşterea necesităţii criticii. Cauzele pentru care spiritul critic apare în Moldova)  cuprinde argumentarea întâietăţii Moldovei în diriguirea spiritului critic literar în cei 40 de ani analizaţi.
Critica românească a fost prezidată de Moldova, spune Ibrăileanu, aşa după cum în perioada de la‘48 până la finele secolului, a avut singură discernământul asimilării valorilor culturii, Ţara Românească fiind exclusiv politizată şi exilată din lumea culturală.
Să se fi manifestat acest spirit împotriva celorlalte zone româneşti numai din grija neasimilărilor lingvistice considerate eronate, dintr-un românism cumva exacerbat de faptul că revoluţia de la ‘48 a avut nucleul în Muntenia? Oricum reticenţele se manifestaseră imediat după revoluţie, pe când Russo  striga:
“Limba domnilor Eliade, Laurian, Pumnul, nu e limbă românească şi literatura de azi nu e literatură românească.”
Iată că anumite resentimente acumulate precum şi politizarea zonală a culturii face din acest studiu scris cu câţiva ani înaintea Unirii românilor, o înrămare partinică a literaturii şi îi trasează direcţii clar naţionaliste, poate influenţat de un alt mare om de cultură, conservator notoriu, aflat împotriva revoluţiei de la 1848, considerând revoluţionarii din jurul lui Bălcescu “tineri care s-au abătut de la datoria cea de la ocârmuire”, Gheorghe Asachi. În pofida partizanatului său rusesc, Ibrăileanu îl consideră pe Asachi o mare figură a culturii româneşti reprezentând “trecerea de la lumea veche la cea nouă.”

Resentimentele au existat mereu în literatura şi critica literară româneşti, fără a le minimaliza rolul competiţional (se cernea a doua  oară valoarea literară analizată prin critică la critică literară) dar sigur riscau pierderea multor scriitori pe drumul subiectivismului resentimentar. În acelaşi studiu, Ibrăileanu îi face o înrămare celebră lui Maiorescu, nu lipsită de adevăr:

“Şi dacă critica dlui Maiorescu nu e aşa de literară, dacă, vreau să zic, ea este mai mult afirmare de principii teoretice decât disecare de opere, pe lângă alte pricini pe care le-o fi având dl Maiorescu, desigur că principalele sunt teoriile sale estetice, care, orice s-ar zice, sunt o piedică pentru considerarea unei opere de artă ca o manifestare de viaţă pur şi simplu, şi nimic alta. Acest defect s-a exagerat apoi la epigonii săi.”
Despre mişcarea junimistă, ca grupare cu rol covârşitor în estetica viitor normată a literaturii, în frunte cu Titu Maiorescu, au curs mii de pagini. Că a avut influenţă decizională atât în desavârşirea limbii române cât şi în implementarea criteriilor de selecţie şi respingere a mediocrităţii este de necontestat. Poate că acea etapă literară a şi trasat ierarhia scriitorilor canonici, în mod nu întotdeauna constructiv, dar impus de rigorile esteticii unanim  recunoscute.
Nu o să dau decât două exemple, referitoare la Eminescu, unul ibrăilean şi celălalt maiorescian.  Sunt oglinzi de resentimente la nou, la altceva decât a elibera rigoarea scrisului standardizat de oameni influenţi în cultură.
– Ibrăileanu despre Eminescu:
„Idealul (şi uneori şi programul) politic al lui Eminescu este reîntoarcerea la trecut. El nu poate concepe o altă stare decât cea trecută, în care categoriile sociale, în numele cărora vorbeşte, să fie fericite, ori măcar să nu fie distruse. Eminescu, spirit simplist în chestiunile sociale, se opreşte mai degrabă asupra unei forme, reală, dată, deci concretă decât să conceapă nişte forme viitoare.”
Ce altceva decât politizare şi resentiment conţine această remarcă, viitorul  a demonstrat modernitatea eminesciană, situarea gândirii lui politice între cele progresiste.
– Despre opera eminesciană, Maiorescu, a avut atitudini diferite dincolo de susţinerea materială şi psihică de faţadă cu care l-a gratulat pe Eminescu, bolnav în ultima perioadă a vieţii.
Desprind din critica lui Maiorescu, din anii 1868-1871, când încă îi mai analiza lui Eminescu prozodia cum îi considera „ironia amară” din Venere şi Madonă, „ceva mai aprofundată ca a lui N. Nicoleanu”,  cum a numit pe atunci Epigonii, „o antiteză exagerată care cu greu va încălzi cititorii mai critici de astăzi” şi continua cu aprecierea la Mortua est, ceva mai tolerant, cu „precizia limbajului”, însă definea conchizând: „Nu înţelegem, nu putem primi această neglijenţă a formei”.

Ne amuzăm astăzi cu astfel de interpretări critice? Poate în măsura în care resentimentul are umor.
Soluții? Se propun, dar aplicarea lor ar adduce alte și alte resentimente:
“Acceptăm scandalul ca metodă sigură de autopromovare. Cădem ușor în admirația derapajelor de tot felul care ne apar ca expresii ale unui temperament puternic și, nu-i așa?, autentic. Ne lăsăm fascinați de anecdotic și de senzațional, confundăm viața însăși cu anecdoticul și cu senzaționalul. Din această cauză, ideile ne plictisesc, iar problematica valorii ne lasă indiferenți. Viața noastră culturală (nu vorbesc despre cea politică, să ne înțelegem) e plină de spectacol și de culoare, dar lipsită de coerenţă și de acel discernămînt implicit care face să funcționeze o comunitate intelectuală. O bună parte dintre viciile societății românești de astăzi sînt purtate (nu fără strălucire, uneori) de intelectualii săi.

Nu ne respectăm instituțiile – puține cîte sînt, le disprețuim în loc să ne investim în ele, să le facem să func­ționeze bine. Practicăm, în schimb, mulți dintre noi, instituționalizarea subiectivității, ba chiar și capriciile subiectivității – cu efecte deconcertante, destructurante pentru conștiința publică…

Dar, din fericire, creația intelectuală există, ea atinge, pe alocuri, cote ridicate. Și este cazul să celebrăm rezultatele acestei activități creatoare. Sînt însă convins că ecourile ei în țară și în străinătate ar fi mult mai importante dacă ar exista acea coeziune intelectuală, reductibilă, în ultimă instanță, la respectul reciproc, la un dialog ce nu exclude disputa fertilă, la acel acord tacit care – în alte părți – este proba existenței unei comunități intelectuale.

Pledez, prin urmare, pentru coeziune și pentru solidaritate intelectuală. M-aș  bucura dacă această pledoarie nu va fi considerată nici cu totul utopică, nici cu totul inutilă.“ Mircea Martin (din Cuvântul, nr. 1/ianuarie 2006)

Epoca resentimentului (3)

Poate fi resentimentul manifestat  literar acum, în secolul XXI, o urmă ereditară a părintelui său, cultura românească? Un popor poate aduna temporal  frustrările sale istorice, religioase, tradiţii, superstiţii, folclor, şi să le manifeste în segmentul prezentului ca un act vindicativ dar şi vindecător, ca o eliberare a acumulărilor de refuzuri repetate de destin, continuatoare unor suferinţe socio-politice date?

Caut răspunsuri în două opere de reper în cultura noastră, două opere care au teoretizat apartenenţa, treptele, influenţele, caracteristicile culturii româneşti. Nu se pune problema ca aceste tratate ar fi vizualizat vreun moment cultura noastră prin prisma resentimentului, dar poate să-l fi previzualizat subliminal, să-l fi decelat dintre argumentări tematic structurale, să-l fi prejudecat sau intuit ca vector de devenire, transformare şi apoi de temeinicie ancestral manifestată exclusiv româneşte.

Trilogia culturii – Lucian Blaga – scrisă între 1935 – 1936, este studiul blagian cel mai revelator pentru filozofia esteticii culturale româneşti,  de la începuturile sale până în perioada interbelică. În cele trei capitole, Orizont şi stil, Spaţiul mioritic şi Geneza metaforei şi sensul culturii, cuprinde  arealul şi fizionomia spiritului românesc în devenirea şi însemnătatea sa. Studiul amplu, metafizicizat, dintr-o perspectivă idealistă a fost criticat adesea, chiar G. Călinescu întâmpinându-l cu reticenţă ca să nu mai vorbim de exegeţii comunismului care nu-l puteau adapta la teoria marxistă a culturii.

Spune Dumitru Ghişe în Cuvânt înainte la ediţia din 1969:

“Făcînd apel la noologia abisală, o disciplină nouă pe care Blaga voia să o întemeieze şi cu ajutorul căreia credea că depăşeşte metoda morfologică de pînă atunci în dezvelirea matricei stilistice proprii fiecărei culturi,filozoful român n-a reuşit să surmonteze limitele părinţilor săi spirituali, şi propulsat de forţa demiurgică a imaginaţiei sale poetice, înnădind o terminologie mitică şi metaforică, s-a scufundat adînc în zonele misterioase de dincolo de conul de lumină al conştiinţei.”- ediţia de la Editura pentru Literatură Universală

Cuvînt înainte de Dumitru Ghişe Bucureşti—1969

Modul în care Trilogia culturii a fost percepută, nu aş spune controversat ci partinic politizat, a trasat două resentimente, din partea autorului care a intuit viitorul apropiat formatat incult și îngust vizionar pe de o parte şi resentimentul comunisto- grobian la tot ce  nu se putea realinia, readapta, reinterpreta marxist leninist. Criticismul de lozincă nu-i putea recunoaşte lui Blaga sistematizarea şi teoretizarea fenomenului cultural românesc :

“Numai dintr-o atare perspectivă e posibilă explicaţia ştiinţifică şi analiza autentic filozofică a fenomenului culturii. Aceasta şi este perspectiva deschisă de marxism cu privire la geneza, structura şi finalitatea culturii. La această explicaţie, în curs de determinare progresivă, filozofia nu-şi este suficientă sieşi.”- Dumitru Ghişe

Şi este notoriu că Blaga nu a putut fi convertit la materialismul dialectic, filozofia sa idealistă de mare rafinament intelectual preferându-se a se încadra la sofisme poetizate.  Cum altfel ar fi putut fi interpretat geniul care a spus în cel mai pur sens filozofic că “veşnicia s-a născut la sat” şi a susţinut această noemă în Trilogia Culturii, respectiv Spaţiul mioritic, susţinere dedusă din cel mai tehnic şi profesional plan filozofic.

Tehnica filozofiei blagiene a folosit ca instrument de măsură “misterul”, categorie filozofică determinantă culturii româneşti, proprie creaţiei poporului român, în habitatul său milenar, într-o matrice stilistică invocată de moştenirea populară, numită “spaţiul mioritic”.

Veşnicia s-a născut la sat şi nu din mâinile clasei muncitoare producătoarea mijloacelor de producţie conducătoare pe drumul propăşirii epocii, etc, etc…

Ulterior “revoluţiei” din 1989, Spaţiul mioritic a căpătat valoarea de sistem  teoretic estetic, unul dintre cele mai coerente, concept recunoscut ca introdus în filozofia culturii de Blaga.

Resentimentul lui Blaga la orice ideologie ar fi însemnat înrămarea culturii româneşti la alte influenţe sau în alt spaţiu peisagistic decât plaiul nostru ancestral, se trasează clar în însăşi argumentarea studiului. Dar poate cea mai  limpede subliniere a creativităţii româneşti constă în preluarea operelor  populare şi interpretarea lor tipic blagiană.

Mioriţa în cele peste 200 de variante din diferite zone ale ţării, demonstrează creativitatea acestui popor, marea lui putere de a prelua elementele folclorice adaptându-le, personalizându-le, filtrându-le prin noi şi noi revelaţii componistice.

Meşterul Manole, deşi regăsit ca motiv baladesc la toate popoarele balcanice, unele apărându-şi paternitatea acestei legende, numai la români jertfa umană a însemnat sacrificiul soţiei, a femeii, pentru înălţarea unei biserici. Să fie această inovare aplicarea biblică a păcatului femeiesc, exclusiv răspunzător căderii din rai?

Că poporul român a fost reticent la asimilările culturale de la alte naţii şi etnii este dovedit istoric, lingvistic, spaţial şi temporal, (altminteri nu am fi fost o insulă de latinitate azi), în zeci de lucrări de specialitate, însă Lucian Blaga a scris academic  despre aşezarea izvoarelor culturii în spaţiul mioritic,  pe deplin argumentat.

Reticenţele asimilărilor s-au manifestat nu numai istoric recent, în perioada când limba română îşi definitiva vocabularul şi gramatica, ci puteau fi încă de la creştinizare şi poate cu mult înainte, de la Zalmoxes. Există o legendă românească pe care Blaga o consideră un adevărat cod al românului pus în faţa acceptării unei creaţii pe care ar urma să o asimileze ca bun dat, un “a priori” existenţial. Şi este vorba nici mai mult nici mai puţin decât despre Creaţia divină.

Legenda ariciului

Dumnezeu făcuse pământul mai mare decât cerul. Ca să îndrepte lucrurile a trimis albina la arici să-l întrebe cum poate el să bage tot pământul sub cer­? Ariciul i-a răspuns albinei

• Du-te şi spune-i că nu mă pricep eu la asta!

Albina  s-a prefăcut că pleacă dar s-a aşezat pe clanţa uşii să asculte ce spune ariciul după plecarea ei. Şi ariciul a murmurat aşa:

• Hmm, el, Dumnezeu după ce şi-a bătut joc de mine şi m-a făcut aşa de ghemuit şi de urât, acum are chef să-l învăţ cum să micşoreze pământul? De ce nu mi-a dat puterea să strâng între labe pământul până s-o încreţi, să se facă munţi şi văi să vezi atunci cum încape.

Albina i-a dus acest răspuns lui Dumnezeu, pământul s-a micşorat şi a încăput sub cer.

Această legendă reflectă fidel individualitatea culturii noastre populare şi Blaga i-a dat sensurile corecte ale mesajului ei românesc în perceperea credinţei creştine:

-lucrurile lumii nu au fost toate făcute prin actul creator iniţial;

-au fost posibile dizarmonii în marea geneză;

-unele creaţiuni sunt impuse de circumstanţă.

Dumnezeu a avut nevoie de un sfetnic cosmogonic, fiind,  de fapt, sub oblăduirea sfântului duh.

Sigur că însăşi creştinizarea a putut însemna în spaţiul miotitic un resentiment, neputându-se vindeca îndârjirea dacică la cotropirea romană şi deci creştinizarea unui popor cu o cultură politeistă demonstrată istoric. Şi sigur că simbolistica înţelepciunii ariciului este chiar înţelepciunea populară, specifică românilor, una hâtră, cu soluţionări tranşante, fără urmă de umilinţă sau servilism. Cred că această legendă are valoarea spirituală cel puţin a Mioriţei ca izvor de mentalitate culturală românească.

Românii şi-au manifestat resentimentul în faţa impunerilor din orice zonă culturală ca un rezultat istoric acumulat şi nu e nevoie să reiau faptele, bătăliile, rupturile fiinţei acestui neam. El a rămas acasă şi prin acest resentiment la orice i-ar fi dezlegat cultura de la tradiţii, de la ce moştenise prin străbuni şi avea de transmis mai departe.

Există o regiune românească azi, (Piscu, Galați) în care se vede cu ochiul liber o atare reţinere şi retragere în sine a unui neam. Am trăit pe viu obiceiuri vechi, am asistat la ritualuri în biserica ortodoxă de acolo, foarte specific organizate, (anumite pomeni, anumite slujbe, anumite daruri), la înmormântări, botezuri, nunţi se regăsesc nealterate de cel puţin un secol cunoscut din urmă dar vin din orizonturi  mai îndepărtate şi oamenii sar ca arşi dacă îndrăzneşti să spui că în alte zone nu sunt aceleaşi practici.

Scrisul de pe crucile mormintelor este cu faţa spre mormânt, iar ritualurile pomenirii în perioada imediat următoare înmormântării ţin de obiceiuri locale bine păzite şi sunt considerate mari jigniri nerespectarea sau omiterea lor.

Tot în această zonă am auzit o poveste, neaflată în cărţile de poveşti scrise, o poveste transmisă oral şi păstrată doar în această zonă, se numeşte Cal galben şi este atât de lungă încât nu i-am reţinut finalul. Eroul ei trece printre atâtea peripeţii de parcă Făt Frumos ia mereu de la capăt luptele şi încercările existenţiale, un perpeuum mobile în avatarurile vieţii.

Nu e întâmplătoare spiritualitatea  de enclavă în această zonă geografică a ţării, este fosta zonă a dacilor liberi, şi trăsăturile lor fizice, şi portul, şi păstrarea unor nume foarte vechi (Alecu, Sîia, Chiraca),  menţinerea unei limbi cu foarte multe regionalisme şi arhaisme, mă fac să simt real încăpăţinarea ancestrală a acestui popor în a-şi menţine spiritul iniţial, cel al libertăţii lui pe plaiul mioritic, neacceptând imixtiuni sau impuneri din afară.

Altă carte despre cultura românească apare după mai bine de jumătate de veac de la Trilogia Culturii şi preia problematica evoluţiei spirituale şi matricea stilistică blagiană din alte unghiuri de analiză, O istorie umanistă în cultura română de Alexandru Tănase, editura Moldova, 1995. Acest volum, folosit ca material bibliografic în studii, recenzii, cursuri universitare,  are meritul de a fi actualizat şi structurat teoria românească a culturii şi  redă cronologic momentele nodale care au definit organigrama acestei întreprinderi, în istoricul ei, în dependenţele şi colaborările ei cu alte culturi, în elementele materiilor prime folosite la produsul finit de azi, vizibil în vitrina europeană.

În ce măsură au acţionat resentimentele istorice între cultura occidentală şi cultura românească, pentru a fi parte una ceileilate, poate fi întrebarea la care nu se răspunde în clar în această lucrare dar susţinând aparteneţa la Europa şi nu la cultura răsăriteană exclusiv, poate fi o viziune reintegratoare,  o atenuare a resentimentelor plămădite ca diferenţă de religie, de sistem, o încercare de egalizare a drepturilor culturale într-un spaţiu comun, al unei istorii comune.

Şi nu este singurul autor care înrămează cultura românească în spiritualitatea Europei.

După ce Blaga în Spaţiul mioritic, a definit satul şi literatura populară ca mătci şi mărci ale culturii noastre, alţi doi erudiţi români au afirmat apartenenţa acestui spaţiu întregului cultural european. Constantin Noica afirmă că „civilizaţia românească a existat într-un spaţiu dat”, nu a roit precum cea elină, nu şi-a aproximat spaţiul precum cea germană, nu a colonizat precum cea anglosaxonă. Mircea Eliade susţine, aşijderea, că  „Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte ca şi spiritualitate, Europa se întregeşte cu tot ce a păstrat spaţiul carpato- balcanic.”

Iată, aşadar, că poporul nostru în care se plămădea resentimentul de a fi fost mereu un spaţiu geografic şi cultural al experimentelor altor naţii, de a fi fost cerberi istorici la uşile  imperialismelor de diferite forme, de a fi totuşi purtătorul stigmatelor bizantine în viziunea occidentalilor intelectuali, şi recent, a fi victima politicii occidentale prin trasarea clară a destinului comunist de 50 de ani, în prezent are copt acest resentiment, îl întoarce acasă şi indiferent de recunoaşterea vecinilor, are act de proprietate asigurat asupra lui.

Că suntem sau nu incluşi prin marii noştri autori din secolul XX ( Blaga, Eliade, Cioran, Noica) sau prin marii noştri artişti, poeţi, pictori, muzicieni, în cultura europeană rămâne la latitudinea  acţiunilor lobbystice. Cert este că resentimentele istoric acumulate se menţin şi unionalismul, indiferent câte norme, stasuri, tipologii, sisteme de calitate, proceduri, etichete, va impune, se va lovi aici de încăpăţinarea românului de a fi el însuşi, aşa după cum resentimentul occidental se manifestă în respingerea românilor ca făcând parte din civilizaţia europeană.

Şi poate că soluţia dată de Alexandru Tănase la concluzia acestui studiu este cea mai pertinentă din istoria recentă a esteticii româneşti. El spune:

„Fiecare cultură îşi organizează experienţele culturale, le decantează, le sintetizează funcţie de o paradigmă proprie- dar este necesară sincronizarea cu tendinţele majore ale istoriei europene.”

Mă întreb dacă până la sincronizarea cu tendinţele majore ale istoriei europene, resentimentele aceleiaşi istorii nu vor frâna întregirea şi înfrăţirea culturală prevăzută pe hârtie şi nu ştiu cât în conştiinţa acestui popor.

Cristina Ştefan