colecţionarul de răni
februarie 29, 2016 în Poezie de Teodor Dume
poate că teama pe care o invoc
nici nu există
nici oamenii întorşi de la muncă
cu haina purtată pe umeri ca un semn
de ultimă suflare a trudei
nu există
decât
o moarte prin care văd înăuntru
nu ştiu dacă e bine sau rău
toate acestea îmi inflamează iubirea
şi tot ce-am avut…
până la urmă aş putea spune că
nu există nicio amintire
cu un copil în pantalon scurt
ci doar un bătrân colecţionar de răni
pe care şi Dumnezeu l-a uitat
nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept…
„nu mai ştiu niciun cuvânt care începe cu mine
ştiu însă un loc pe unde nu mai trece nimeni
singurătatea cotrobăie prin umbră şi
muşcă
puţin câte puţin
îmi fac loc în propria-mi rană şi aştept…”
Această ultimă strofă este un poem în sine!
teo,
mulţumesc pentru selecţia făcută şi pentru aprecieri
multă stimă,
poezie pe os!…
george,
frumos spus…
tare mulţumesc
Bun gasit, Teodor! Poezia a tare trista. Utima strofa, remarcabila.
veronica,
mă bucur de regăsire!
da, poezia mea e tristă
dacă ultima strofă ţi-a plăcut înseamnă că am o confirmare care mă onorează
bine ai venit, Teodor! mă bucur să te citesc, deși trist, însingurat, asa dupa cum eul tau liric se vrea ,,doar un bătrân colecţionar de răni,,
cristina,
onorat ca de obicei de trecerea ta dar şi de cuvântul tău.
ştrii cel mai bine cum se pătrunde în cuvânt.
multă stimă