Daniela Parvu Dorin – Viața…ca un fragment de spectacol
aprilie 1, 2020 în Revista de Cristina Ștefan
Viața…ca un fragment de spectacol
Motto:”Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa:
nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat.” – Seneca
Spectacolul este despre viața care nu ne aparține
despre cum trăim precum actorii,
care-și mimează rolurile,
care schimbă mai multe măști,
un altfel de mymesis într-o altfel de reflectare (ca-n piesele antice)
A zidi un teatru cu viața ta e un spectacol viu,
de trăit emoții, ratări, lumini cu umbre și bâlbâieli,
iubiri și dialoguri fel de fel (împărtășind o identitate comună!)
jucăm pe aceeași scenă veche, mereu Fericirea
de cele mai multe ori, cu sufletul făcut bucăți…
Viața rămâne un fragment de spectacol,
un teatru de operațiuni și de război
până-ntr-o zi când nici nu se aude cum cade cortina!
cum pleacă viața din noi în veșmânt de catifea,
cu sufletul fugit de la locul faptei…
Un fel de procesiune…
Conduc un convoi de amărăciune,
fără nici un avânt
nici dacă vin dintr-un psalm sau dintr-o înviere
nu ştiu foarte bine, cum
nu ştiu ce aluaturi frământ,
mi-e viaţa un fel de procesiune
de pe timpul când trăiam într-o tăcere
alergând prin ea şi prin toate
să mă caut,
la ora când nici luna
nu mai poate sta cuminte în geam,
Azi, îmi pun trandafiri la incheietura mâinii
şi te aştept
gândul meu fericit va deveni un fel de altoi
chiar daca trec printr-un tipar de amărăciune
aşa mă preumblu ruptă din Noi…
Ce mă fac?ce mai e să se-ntâmple?
umblu cu-n toc înfipt în inimă
condusă fiind
de-un sentiment solemn spre moarte…
precum nufărul din noroi ivit
Am broboane de cerneluri pe tâmple…
în timp ce tu-mi reciţi din ce-am trăit
o mie de sensuri şi încă ceva
din tot şi din toate
rămâne ca eu să-mi întipăresc sufletul
pe fiecare vorbă a ta…
ModuS VivenDi-fiului meu
Mai stau pe aici, cât să înveți, copile că nu pe urmele mele trebuie să calci
ci drum să faci exact acolo unde nu e, viața ta să fie numai a ta…
nu caut să fii apostolul care-l urmeaza pe Hristos
ci mai degraba să vezi picurii de metal topit când eu am ars în viața ta ca o lumânare
iar poemul acesta vreau să rămână mult timp aprins după ce eu voi pleca…
numai cuvintele nu mi se par inutile, noroc de poezie
în rest, în toate îmi trăiesc inutilitatea, dar nu și când iubesc…
am ieșit demult din dantelăriile vieții
fiecare an trăit nu –i decât o talpă de fier încins cu care ne netezim povestea
să nu Mă uiți! prin degetele mele picură ploaia!privește spre cer și vei fi vindecat
fiecare cărare pe care o calci îmi va ascunde osemintele,
viața nu-i străbătută de la un capăt la altul numai de dragoste
atât am știut să iubesc, dacă-am greșit îmi iartă necuvintele
lacrima mea istovită am s-o torni în lacrima lumii
stăpânul meu rămâi, iar eu, copilul cu sufletul smintit de vise
joacă-te cu mine, ține-mă de vorbă până când ploaia ne amestecă culorile…
până nu mai putem plânge –mpreună și-atunci, Dumnezeu te va surprinde spunând :
”Ce tânără era mama mea bătrână- frumusețea ei a rămas în mine cântată de păsări
de ploi calde și de macii ieșind din asfalt… ”
Copile, voi striga! Cine-i de vină? dacă se stinge lumina din sângele tău
De dor, s-ar putea, și pe sub pietre să-mi iasă sufletul după tine…
Poemele cu ochii verzi
Se scutură crinii
peste tăcerea care mă scrie,
caut să te închid într-un poem
sau într-o simplă poezie
numai că tot ce frământ
e fără umbră şi doare,
dar azi, numai azi
îmi eşti dator şi complice
în cereasca-mi chemare
Lasă-mă un timp să dispar
pentru cât mi-e de dor
vreau să-mi caut cuminte
un împrumut,
exista o bancă de cuvinte!
orice cuvânt care respiră
numai în doi mă inspiră!
De aceia mi-e bine
azi te caut prin iubesc-ul
ce-l am de la tine
chiar dacă se scutură crinii,
te rog sa mă crezi: de-o vreme-
scriu numai poeme
cu ochii verzi…
Comentarii recente