Daniela Parvu Dorin – Viața…ca un fragment de spectacol

aprilie 1, 2020 în Revista de Cristina Ștefan

Daniela Parvu Dorin

Viața…ca un fragment de spectacol

Motto:”Ca o piesă de teatru, aşa este viaţa:

nu interesează cât de mult a ţinut, ci cât de frumos s-a desfăşurat.” – Seneca

Spectacolul este despre viața care nu ne aparține

despre cum trăim precum actorii,

care-și mimează rolurile,

care schimbă mai multe măști,

un altfel de mymesis într-o altfel de reflectare (ca-n piesele antice)

A zidi un teatru cu viața ta e un spectacol viu,

de trăit emoții, ratări, lumini cu umbre și bâlbâieli,

iubiri și dialoguri fel de fel (împărtășind o identitate comună!)

jucăm pe aceeași scenă veche, mereu Fericirea

de cele mai multe ori, cu sufletul făcut bucăți…

Viața rămâne un fragment de spectacol,

un teatru de operațiuni și de război

până-ntr-o zi când nici nu se aude cum cade cortina!

cum pleacă viața din noi în veșmânt de catifea,

cu sufletul fugit de la locul faptei…

Un fel de procesiune…

Conduc un convoi de amărăciune,

fără nici un avânt

nici dacă vin dintr-un psalm sau dintr-o înviere

nu ştiu foarte bine, cum

nu ştiu ce aluaturi frământ,

mi-e viaţa un fel de procesiune

de pe timpul când trăiam într-o tăcere

alergând prin ea şi prin toate

să mă caut,

la ora când nici luna

nu mai poate sta cuminte în geam,

Azi, îmi pun trandafiri la incheietura mâinii

şi te aştept

gândul meu fericit va deveni un fel de altoi

chiar daca trec printr-un tipar de amărăciune

aşa mă preumblu ruptă din Noi…

Ce mă fac?ce mai e să se-ntâmple?

umblu cu-n toc înfipt în inimă

condusă fiind

de-un sentiment solemn spre moarte…

precum nufărul din noroi ivit

Am broboane de cerneluri pe tâmple…

în timp ce tu-mi reciţi din ce-am trăit

o mie de sensuri şi încă ceva

din tot şi din toate

rămâne ca eu să-mi întipăresc sufletul

pe fiecare vorbă a ta…

ModuS VivenDi-fiului meu

Mai stau pe aici, cât să înveți, copile că nu pe urmele mele trebuie să calci

ci drum să faci exact acolo unde nu e, viața ta să fie numai a ta…

nu caut să fii apostolul care-l urmeaza pe Hristos

ci mai degraba să vezi picurii de metal topit când eu am ars în viața ta ca o lumânare

iar poemul acesta vreau să rămână mult timp aprins după ce eu voi pleca…

numai cuvintele nu mi se par inutile, noroc de poezie

în rest, în toate îmi trăiesc inutilitatea, dar nu și când iubesc…

am ieșit demult din dantelăriile vieții

fiecare an trăit nu –i decât o talpă de fier încins cu care ne netezim povestea

să nu Mă uiți! prin degetele mele picură ploaia!privește spre cer și vei fi vindecat

fiecare cărare pe care o calci îmi va ascunde osemintele,

viața nu-i străbătută de la un capăt la altul numai de dragoste

atât am știut să iubesc, dacă-am greșit îmi iartă necuvintele

lacrima mea istovită am s-o torni în lacrima lumii

stăpânul meu rămâi, iar eu, copilul cu sufletul smintit de vise

joacă-te cu mine, ține-mă de vorbă până când ploaia ne amestecă culorile…

până nu mai putem plânge –mpreună și-atunci, Dumnezeu te va surprinde spunând :

”Ce tânără era mama mea bătrână- frumusețea ei a rămas în mine cântată de păsări

de ploi calde și de macii ieșind din asfalt… ”

Copile, voi striga! Cine-i de vină? dacă se stinge lumina din sângele tău

De dor, s-ar putea, și pe sub pietre să-mi iasă sufletul după tine…

Poemele cu ochii verzi

Se scutură crinii

peste tăcerea care mă scrie,

caut să te închid într-un poem

sau într-o simplă poezie

numai că tot ce frământ

e fără umbră şi doare,

dar azi, numai azi

îmi eşti dator şi complice

în cereasca-mi chemare

Lasă-mă un timp să dispar

pentru cât mi-e de dor

vreau să-mi caut cuminte

un împrumut,

exista o bancă de cuvinte!

orice cuvânt care respiră

numai în doi mă inspiră!

De aceia mi-e bine

azi te caut prin iubesc-ul

ce-l am de la tine

chiar dacă se scutură crinii,

te rog sa mă crezi: de-o vreme-

scriu numai poeme

cu ochii verzi…

Note