O pandemie de Paști –  Cristina Ștefan

Sub clopotul de sticlă

nu arde lumânarea

nici în altare strălucite

ritualuri vechi

nu și-au trăit reciproca modernă

apre izolare…

Pe loc repaus!

Prea departe a ajuns pofta

de a ne biciui simțurile omenești

prea cocliseră exordiile, discursurile pompoase,

perorațiile pe minciuni

…infectați…decedați…

Visam bolnavi

visam deșănțați

la carnavaluri dezgolite

la parade nude și sclipitoare

visam nemuritori și n-aveam soare-n cer.

S-a-nnegurat privirea lui Dumnezeu.

Anoștii liniștiți trec înapoi în catacombe

și își vor desena rupestre trupuri goale

sau poate noi simboluri de mantre fratricide

Acolo și-or desluși la lumina opaițelor

noile sisteme statale

noi poeme de suferință

noi copii inventatori de roți și neuroni,

se vor clona artefacte și vor construi alt soare…

Copiii noi vor vedea

aceleași culori dumnezeiești

numai după ce tonurile și nuanțele

vor căpăta alte nume

schimbate și fascinante

căci noii copii ai lui Dumnezeu

vor fi uitat toate amintirile noastre

grele, istovitoare, mortale și ne vor fi iertat

cântând:

Noapte bună, veacuri!