Fata cu geacă la ora de mate

Familia mă tot întreabă ce o să fac? Când o să mă apuc de învățat? O să aștept să treacă timpul, cum am fost învățată în 12 ani de școală, timp în care și-au bătut toți joc de mine. Nu vorbesc de colegi. Vorbesc de sistem și de profesori. Au plecat și s-au schimbat când au vrut ei. Am trecut de la o metodă de predare la alta. De la un profesor la altul. Asta mi s-a întâmplat mai ales în anii de liceu. În clasa a 9-a am avut un set de profesori. Nu pot să mă plâng la matematică. Era o profesoară dură, dar explica în ritmul și pe înțelesul meu. Un an mai târziu, mă trezesc la ora de română cu o altă doamnă. Noi cerințe, noi abordări. În clasa a 10-a, devin cunoscută în liceu ca “fata care nu și-a dat jos geaca la ora de matematică”. Povestea sună în felul următor: era prin noiembrie, deja vremea era destul de răcoroasă, la fel și sala mea de curs, așa că obișnuiam să mai stăm cu gecile pe noi. Intra doamna profesoară de matematică: “Dați-vă gecile jos!”, colegii se conformează. Eu, cum sunt o “rebelă” din fire, nu. Că, în perioada aia, îmi era rău și aveam frisoane e partea a doua. “Domnișoară, îți e frig?” sunt întrebată. Răspund că da. Sunt scoasă la tablă ca să “mă mai încălzesc”, iar eu, fiica satanei, ies cu geaca pe mine. Profesoara râde. Îmi dă niște exercitii. Sincer nu mai știu dacă am făcut totul corect, dar știu că tot frig îmi era. Miștoul doamnei pe seama mea a continuat în tot restul anului. Și eu am continuat să stau cu geaca pe mine de câte ori îmi era frig. În clasa a 11-a altă profesoară de română, altă profesoară de matematică. Deja încep să mă panichez. Sunt materiile mele de bază pentru minunatul bac și nu pot să țin pasul. Sunt o altă fire. Am un alt ritm. Mă simt inutilă. Nu pot ține pasul cu colegii mei. Stai puțin, ei fac pregătiri? Adică stă cineva și îți explică din nou ce și cum trebuie să faci? Nu înțelegi nimic la ore, dar apoi vii la teste și iei cât? 8, 9, 10??? Ok, nu vreau să îmi împovărez părinții cu o asemenea problemă. Știu că ei ar fi în stare să își dea și viața pentru mine, dar îi văd cum deja se chinuie. Ajung de la școală, părinții mă întreabă cum a fost. Zic “bine”. Zilnic același scenariu. Nu îmi dau seama când trec zilele. Încerc să învăț singură. Încerc să înțeleg derivatele. Ok. Învăț formulele. Încep cu exerciții simple. Până și alea mi se par grele. Cum ar trebui eu să văd ce formulă e ascunsă în acel exercițiu? Parcă seamănă cu formula 3. Ok. Nu merge. Mă uit la rezolvare. Nu era formula 3. Renunț. A doua zi parcă încep să mai înțeleg ceva. A treia zi la fel. A patra zi sunt scoasă la tablă. Mi se dă un exercițiu parcă desprins din SF-uri. Aparent până am memorat și înțeles eu niște formule și exerciții simple profesoara a mai parcurs câteva lecții. Nu îl pot face. “Du-te înapoi în bancă! Nu ai învățat nimic! Pentru azi ai 3.” Las creta, mă duc în bancă. Trece la tablă alt coleg. Rezolvă imediat exercițiul. Mă uit și încerc să îl înțeleg. Nici cu rezolvarea în față nu pot. S-a mai dus o zi. La română ni se vorbește despre nu știu ce creație literară. Păi, până acum îmi plăcea romana. La examen în clasa a 8-a am luat 9.45. Nu poate fi așa greu nici acum. Profesoara dictează 3 pagini. Și încă nu a terminat. “Continuăm ora viitoare” . Mă uit la 3 pagini pline de cuvinte fandosite. Ajung acasă. Încerc să rețin. Iau o altă foaie. Din cele 3 pagini încerc să îmi rezum ideile principale. Reușesc să le rețin într-un final. A doua zi, sunt ascultată. Reușesc cu emoție să vorbesc. Cu frică. Până la urmă sunt în fața unui public. Răspund destul de scurt, dar corect. “Ai un limbaj prea sărac. Vei fi depunctată la bac. Nota 6. Stai jos.” “Măcar e de trecere” îmi zic. Dacă nu îmi amintesc prea multe din clasa a 9-a și a 10-a, cam la asta pot rezuma clasa a 11-a. Dar trebuie să vorbesc neapărat despre orele de fizică. Sunt la un profil real, bio-chimie (zis și științe ale naturii). Hah, sigur. Încă din clasa a 9-a ni s-a zis chiar de către domnul profesor că va fi o materie extrem de grea și de urâtă. “Ok… și nu e treaba ta să o faci frumoasă și ușor de înțeles?” îmi zic. Nu, nu. Ce a urmat a fost groază. 3 ani de zile trebuia să știm și să credem că fizica este materia de bază. Materia vieții. Scopul nostru pe pământ. Și uite așa, 3 ani de zile am stat în fața unor foi de curs încercând să înțeleg și să memorez chineză. Și după ce, să zicem, că în a 9-a și a 10-a am scăpat relativ ușor, a venit clasa a 11-a. Semestrul 1 media 4. Eu și încă 3 fete din clasă. Aproape de finalul semestrului, era mai mult de jumătate de clasă cu aceeași medie, dar ei au scăpat până la urmă. Noi 4 nu ne-am remarcat cu nimic. Nu am fost obraznice la ore. Doar că nu am știut să copiem. Nu zic că unii colegi nu au învățat. Sunt câțiva care chiar știu fizică. Poate din pasiune, din interes sau din simplul fapt că știau să învețe. Și în timp ce la sfârșitul semestrului restul aveau mediile încheiate, eu și cologele mele eram la tablă și scriam ca niște roboți oglinda lui Lloyd, pana optică și nu mai știu ce minuni. Da, da, sunt sigură că îți amintești, tu cel care ai terminat liceul acum vreo nu știu câți ani. Te-au ajutat în viață, nu? Nu? Mă gândeam eu. Într-un final s-a rezolvat și media la fizică. După câteva săptămâni de ascultări. Începe clasa a 12-a. Septembrie – o nouă profesoară de română. Ce surpriză. Octombrie. Noiembrie. Ni se zice la engleză să pregătim un speech de vreo 2-3 minute despre filmul/cartea preferată. Super. Tocmai am văzut un film foarte drăguț. Bumblebee. Ajung acasă, scriu cam 3 sferturi de pagină, îl repet puțin în gând. Hmm…are logică. A doua zi sunt scoasă în fața clasei. Încep să vorbesc. Întâlnesc privirile plictisite ale colegilor. Unii nici nu ascultă. Nu mă deranjează asta. Întâlnesc privirea profesoarei. Nu mă pot lăuda cu o pronunție perfectă sau cu un limbaj bogat, dar e inteligibil. A fost destul de bun când am avut nevoie să mă înțeleg cu un grec. Încep să mă pierd când mi se corectează pronunția. Profesoara începe să se uite dezamagită, cu un oarecare plictis în privire. Mă emoționez. Am obosit. Muțesc. Încerc să trag aer în piept, să mă calmez. Nu mai pot. Am uitat și despre ce vorbeam. “Du-te în bancă. Te mai ascult mâine.” Sunt dezamăgită de mine și nici măcar nu știu de ce. Amuzant este că altădată am putut vorbi în română, în fața clasei sau într-o discuție cu colectivul despre ceva ce mă pasionează sau despre convingerile mele. Decembrie. Ianuarie. Februarie. E timpul să mă apuc de pregătire la matematică. “Sunt proastă rău. Nu pot înțelege nimic.” Prima oră de pregătire. Am emoții. Dacă o să fiu dată afară când vede în ce hal sunt? Totuși mi-a plăcut matematica în generală. Luam note bune: 7, 8, 9, câteodată și 10. La evaluare am luat 8.30. La naiba cu geometria în spațiu. Aia nu mi-a plăcut. Și totuși este o notă decentă pentru primul meu examen important. Începe pregătirea. Lucrăm un model de bac. Începem cu subiectul 1. Profesoara ne explică și reamintește formulele din clasele a 9-a și a 10-a. Eu răspund cu încredere. Îmi amintesc. Reușesc să rezolv exercițiile. Subiectul 2: matrici. Merge totul bine. Legi de compozitie. Îmi iese și asta. Punctul a și b fără prea multe probleme. c are și el logică după câteva explicații. Încep să fiu iar mândră de mine. Subiectul 3: materie din clasa a 12-a. Zic pas. Dar ascult explicațiile și îmi dau seama că de fapt nu e atât de imposibil. La sfârșitul testului îmi dau seama că nu sunt  proastă. Chiar îmi place să lucrez și văd că mă descurc dacă am lângă mine pe cineva care știe să își facă treaba. Problema era că din clasa a 11-a, când mi s-a schimbat și profesoara, eu am pierdut ritmul.  Martie- coronavirus. Aprilie. Mai? Este luna mai. Sunt acasă. Nu am avut prea mult elan în carantină să învăț ceva. Am încercat la început să fac variante la matematică. Eșec total. În confortul casei nu mă pot concentra. Mai țipă un vecin, mai vorbesc părinții mei, pornește un televizor sau un radio. Văd lângă mine un pat comod. Mă mai sună o prietenă plictisită în izolare. Într-un final renunț. Da, știu că ar trebui să înlătur factorii care îmi perturbă activitatea, dar sunt o fire destul de leneșă și recunosc asta. Am zis că iau o pauză. Mai fac curățenie pe ici pe colo, adică tot etajul și fiecare dulap. Mâine spăl mașina. Poimâine aș face ceva de mâncare. Parcă e nevoie și de câteva cumpărături. Și tot așa încep să mă obișnuiesc cu alte activități de care nu aveam timp când mergeam la școală. Și uite așa trec săptămânile de izolare și mă trezesc la două luni departare de bac că eu nu am mai învățat nimic. De ce? Sunt pretențioasă și am nevoie de un mediu potrivit pentru fiecare activitate. Mai ales pentru învățat. Nu că la școală m-am obosit vreodată să fiu de 10. Din contră. Am fost genul de elevă mulțumită cu note decente. De ce? Pentru că nu am investit în ce nu m-a atras. Și nu m-au atras formulele dificile la matematică, nici SF-urile din fizică, nici operele lirice sau epice sau dramatice sau să le ia naiba că li s-a distrus toată frumusețea cu toate argumentările și semnificațiile pe care nici nu putem să le facem după bunul plac. Suntem obligați să le facem după scheme și după părerile criticilor pentru că altfel suntem depunctați. Ce-i drept, mereu mi-a plăcut biologia. Și cu toate astea, nici la această materie nu am avut note atât de mari, dar e singura materie dintre cele mai grele la care nu am avut niciodată probleme. Înțeleg că nimeni nu s-a așteptat la o pandemie și înțeleg că nimănui nu îi e ușor, dar totuși nu înțeleg de ce profesorii și ministerul se așteaptă ca noi, elevii, mai ales cei din ani terminali, să ne adaptăm unei schimbări radicale. Orele s-au mutat online? Serios? După ce atâția ani ni s-a zis și la școala cât de tare ne afectează tehnologia? Am avut argumentări pe teme de genul: “Tehnologia reprezintă o necesitate?” sau “Impactul tehnologiei moderne asupra existenței unui adolescent”. Și acum primesc mesaje care sună cam așa: “Mâine la ora 10 ne vedem pe zoom”, “Am postat tema pe adservio. Să o rezolvați până luni și o să corectez și pun note în catalogul electronic”. Ah, da, în clasa a 12-a la noi în școală s-a introdus și catalogul electronic. Văd zeci de teme. Alo! Nu am văzut atâtea teme în 12 ani de școală. Ce se întâmplă? Să mă conformez și să le fac? Să particip la cursuri? Luni nu m-am trezit. Marți m-am luat cu treabă pe afară. Miercuri am uitat. Joi nu am avut chef să intru. Vineri nu eram acasă. Și tot așa. Nu sunt genul care să se adapteze ușor la schimbări din păcate. Dacă până acum știam că la ora 8 sunt la școala fie că vreau sau nu, acum nu mai simt obligația de a mă prezenta în fața unui device la ora 10 pentru lecții. Unii chiar participă activ la oră. Bravo. Tot respectul meu că ești capabil. Totuși mă amuză că sunt unii care intră să mai facă puțin mișto la oră, unii care se trezesc, intră în conferință, opresc camera și microfonul și se pun înapoi la somn, alții opresc camera și microfonul și își văd de treabă prin casă. Și cam așa ne pregătim de bac în 2020. Și de viață. Că doar pentru asta ne pregătește școala. Nu condamn pe nimeni, dar nici eu nu mai vreau să fiu condamnată că nu știu încotro mă îndrept în momente ca astea. Până la urmă 2020 ne-a demonstrat că nimic nu e garantat și că dacă tu aveai totul planificat la minut, poate veni oricând viața să te trezească.