Antologia de poezii „Lumea de rezervă”, Cristina Ștefan, Editura ArtBook, 2020, selecție de Mioara Băluță.

Cristina Ștefan: „Din cele 15 volume de poezie publicate până acum, poeta Mioara Băluță a selectat această antologie de poezii. Și pentru că poezia este Lumea mea de rezervă, aici sunt cuprinse toate volumele, cu note critice scrise de Calistrat Costin, Valeria Manta Tăicuțu, Dan Perșa, Violeta Savu, Grigore Codrescu, Lucian Gruia, Paul Blaj și le rămân recunoscătoare. Poeziile sunt în ordine cronologică,  așadar este relevant pentru evoluția mea ca poet, de la poeziile adolescenței pînă acum, în 2020. Vă mulțumesc tuturor!” 

***

latră fiare la un lacăt

ușița din spatele curții este un oximoron

început și final

arest și libertate

loc mic și univers

cămin și sălbăticie

siguranță și spaimă

micul eu și imensitatea

nici vorbă de atenuare sau amestec! până aici!

și micul meu eu tresare

vai, viață minunată, râd de tine,

ce greu am trecut prin toate feminele ancestrale

de fiică orfană, de domnișoară pețită, de mamă,

de mama mamei, sclavă, regină, bucătăreasă,

menajeră și licențiată cu 10, cusătoreasă

și măturătoare de gânduri

cu micul meu eu

scriind pe foile nopții altceva,

altceva decât o viață pentru moarte

și încă un copil pentru primăvară

numai când mai plouă

cuvântă o iubire veche

care vine pâș-pâș

și ia fior cu fior

mi le-așază pe frunte

redându-mi micul meu eu

lunii martie roșu…mult…alb

***

cade o carte cu paginile răvășite

coperta, două aripi zdrențuite

și niciun titlu.

–           fără titlu, te rog!

doar titlurile sunt cel mai mare nonsens al vieții

și viața ca titlu este un caraghioslâc

viața este pentru că Este. Pagina 1.

nu știm când vine, de ce vine, de ce trebuie să trăim

când se sfârșește. Pagina de inscripții.

ca orice sămânță adusă de vânt

sau de întâmplare în loc fertil

capeți o numită și titulară viață între coperți.

la fel de bine se putea numi timp sau spațiu

pentru că  parcurgi un timp de agitație

și zbatere ocupând un spațiu din colț în colț,

din oraș în oraș dintr-o țară în alta și… the end.

–           tu nu te poți numi viață!

viața ar fi cu un scop realizabil de altceva mai bun, mai bine

ca pădurea care-și hrănește jivinele

ca izvorul care devine râu, fluviu și ocean,

ca soarele care adunându-și planete și alți sori face galaxii și-un univers

ca Dumnezeu, această energie colosală care ține frâiele veșniciei.

–           veșnicia e viață!

tu, eu, noi nu suntem viață în murirea noastră binemeritată

dar am fi putut fi ceva:

–           am fi putut fi suflete!

și-acest gând stă pe undeva

pe la marginea unui titlu

stins în cădere…

***

… mi-a adus un catalog al soarelui

inventat de dascălii pădurilor arămii

și eu apăream cu starea de Prezent!

Prezent la frunza somnolentă de galben

Prezent la zbaterea de-aripă-n albastru durut

și toamna îmi este neputința timpului,

nu trece, nu urcă, nu mișcă. Stă în prezent.

Ca un povârniș plin de cicoare

și alte rochițe de rândunică

sau un smârc străbătut de un nor aromat,

ca un țarc de oi pe o coastă de munte

Prezent fixat alfabetic

nu în timp,

în cuvinte.

***

În romanele mele,

fetele sunt altele mereu,

dar toate urcă în podul cu lucruri vechi,

de la scrisorile de dragoste ale mamei

la păpușa din cârpe căreia bunica

i-a cusut o rochiță din crepdeșin

Toate au uniforme școlare

cu matricolă și panglică albă pe cap

toate au o primă iubire

terminată în triste acorduri de Mozart.

Toate plantează flori,

toate scriu poezii pe caietul de mate

și mai târziu hoinăresc prin Copou.

Fetele mele, când deștepte, când naive,

când frumoase, când zurlii

au o singură vârstă: a romanelor mele de iubire.

Una singură a rămas fără timp,

s-a aruncat în gol

de pe un cămin studențesc din Codrescu,

era în anul 1977 și o chema Roxana.

Una singură și-a dorit zborul.