VIS CU NICHITA – proiect de anvergură cu 15 volume tipărite – Soc. Apollon

septembrie 23, 2020 în Cărți, Revista de Cristina Ștefan

La sfârșitul lunii august a apărut al unsprezecelea volum al antologiei de texte literare“Vis cu Nichita “, editată de “Ro.Cart “, București, 2020, sub egida Societății Culturale “ARTĂ; CULTURĂ; CIVILIZAȚIE “, ediție îngrijită de Anca Elena Călin.

INVITAȚIE  de la George Călin

Societatea Culturală Apollon-România şi Academia Internațională de Literatură și Artă invită scriitorii de limbă română (poeţi, prozatori, epigramişti etc.) şi graficieni, să fii unul dintre autorii celei mai vaste “antologii-document” de texte literare din literatura română – “VIS CU NICHITA” – 15 volume cu peste 600 pag. fiecare, format B5, tip “manual”, supracopertate, tiraj general 350 seturi. Pot participa cu o fotografie bust, CV literar, 20-30 poeme, 50 de epigrame, 30 pag. de proză, lucrări de grafică şi desen (alb-negru) 15-20 exp. (în primele 4 volume au fost antologaţi 175 de scriitori). Materialele se trimit, la e-mail ro.tv.kalin@gmail.com în document Word, font Times New Roman 12, obligatoriu cu diacritice şi corectură. Apollon-România NU condiţionează cumpărarea antologiei. Antologiile Apollon-România se distribuie la bibliotecile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale şi la unele centre culturale din ţară şi străinătate. Ne ghidăm după cuvintele scrise de Duhovnicul Ion Popescu de la Râu Alb, în septembrie 1829, “SLOVA DĂINUIEŞTE, MÂNA PUTREZEŞTE!”. Ne bucurăm ca majoritatea prietenilor Apollon-România să rămână, peste vreme, în aceste antologii… Cei care doresc să-şi achiziţioneze, măcar un exemplar din volumul în care sunt publicaţi, o pot face la momentul potrivit.

Am răspuns invitației socoetății Apollon cu un grupaj de poezie. Am primit cele două volume comandate și felicit redactorii, organizatorii și realizatorii acestui amplu proiect.

ȘTEFAN CRISTINA – Vis cu Nichita  antologie George Calin/2020

 tempera cu arţari

erau anii cuminţi

şi în culori plumburii

îţi scriam poezii pe caietul de mate

prin oraş trecea un aer visător

cu întâmplări

fără o dată viitoare

parcul mereu ne-a ştiut

melancolici pe-alei

eram spiriduşi

sau aripi de colibri

zbătând primăveri

cu ochi verzi de desiş

 

erau anii nostalgici

mai importantă

era atingerea genelor tale

decât orice război

transformare sau furtună de zare

 

erau ani fericiţi

de-atunci cumpăr timp

şi îl vând în promoţii absurde

le preumblu prin parc

murg bătrân la carul cu stele

sub arţari scorburoşi

pe locul primului sărut

e o tonetă cu mărunţişuri

prin geamlâc ne mai vinde

gânduri rebele

regie pascală

e-aprilie şi stau acasă

în oraş vin măştile de primăvară

apar lalele coafate în ronduri

habar n-aveam că poezia lor se cumpără

pe trecerile pietonale proaspăt vopsite

prin găuri de chei se ascund trecuturi

au nume de cod roşu

sau irişi albaştri

ce mai contează

la seninul patriei radiat?

e un gol de liberă trecere

în ozon

pentru marca “privighetoarea cântă

şi liliacul a înflorit”

târziu fiind produsul bio

stau acasă legată-n ochii

grei de-ngropăciune

cine-a tăiat mărul din faţa uşii?

din ciot i-a răsărit

un mugur arogant,

se crede machiaj mortuar reuşit

vin măştile de primăvară în oraş

eu stau acasă să-mi salvez imaginea

din umbra cinei pe şira spinării

eu stau acasă să-mi salvez imaginea din umbră

 

dicteu de florar

 

orbecăim pe străzile-nflorate

printre ronduri coafate cu lalele

şi salcâmi aprinşi

saltimbanci prin cluburi şi terase

nu mai ştim cine şi unde a fost

mama nevăzutelor şi văzutelor,

tata stelei de mir

bunicul prăşitor de buruieni

nici bunica luminii line

pe felia de pită aburită;

 

mâncăm arşiţa lor de parcă noi am lucit-o

în ochii mieilor

mâncăm ouăle din cuiburile lor

de parcă am şti să ajungem la ele

de parcă am cunoaşte urma

de călcâi desculţ făcută ochi

şi vedem noi

necuprinsul pâlpâit în opaiţ

aşa orbecăim pe străzi moderne

de lună mai

înfundându-ne în vene

grăsimea adunată deasupra

cerului alor noştri

fără să ştim cine unde a fost şi de ce…

 

corbi urbani

 

e un octombrie perplex

se lasă pipăit de brume

şi prin decorul fantezist

înnegură gutui şi vii,

 

nu-şi înţelege athanorul

de fructe dilatate

pe strada gării

şi-a mucegăit castanii

nu-şi mai pricepe amurgurile din parc

cum zace acoperit de corbii urbani

 

încerc să-l desluşesc

într-o oglindă veche, octombrie

cu frunze galbene aprinse

prin cerul de intens azur,

pe-atunci reuşea înverşunări de colorit

în crizanteme

dar e octombrie-

ţestoasă încremenită-n carapace

gol şi blazat

îl strâng la piept

oraşul

de imundul avântului-

un veac murdar

ţi-aduce vara horoscop

pe străzi hălăduiesc memorii

prin parc doar băncile

scălâmbe mai au un scop

conspiră a lemn de foc

a sânge

măşti aurite epocal

şi betonişti agonizanţi

umplu maidane cu bordeie

desculţi în membre

alcoolizaţi

cu vilele la cheie

sunt drame-n colţ de stradă

iar în temple

se vinde stea

se vinde azur

măgarii fac paradă

şi au surzit trompete

sus-sus pe parapete

notează cordul pur

în veac murdar

ca în aval

 

tu tranzitezi oraşul

scanând un vis

dospit şi estival

evadatorul

laşul

 

dintr-un trecut deschis

un trecut recent mi-a dat de înţeles

că visele se uită

de aceea dimineaţa le iau de la capăt

mai întâi revisez

odaia bună alor mei

mobila de nuc

mirosea a basmul acela vechi

cal galben,

nu i-am ştiut vreodată sfârşitul

aşa de lung era

apoi revine visul fântânii

şi cât vorbeam cu luciul ei

ca peste ere geologice

pline de alte străbune visări

în timpul zilei trec direct pe nori

să nu mă privească

oamenii care uită visele

numai acolo bem câte o cafea împreună

sau dăm câte un sms amicilor întru reverie

eu şi câinele de vis

 

seara, mai ales seara, se întâmplă

să visez important

 

 

conturez dormitorul

în penumbre de cuvinte

ca din începuturi sonore

vis de cuvânt ca din om

şi n-am învăţat până acum

deschiderea ochilor lui

în oraş ei au tăiat plopii

se-acoperă oraşul cu plopi

până mai ieri printre ziduri albe

erau răsfiraţi ca lumânările-n brad

mon beau sapin

şi Moşul le-aprindea seara

de la felinarul cu vise.

acum curg plopii

muşuroaie peste noi

şi vin cu rădăcinile-n sus

aşa cum e şi firesc

să li se-nfigă vârfurile

în capetele noastre ca-n poveşti.

aşadar vom umbla cu câte un plop

în ţeastă prelungindu-ne

pletele-n cer

sigur că nu vom mai râde

nu vom mai plânge

şi nu vom mai scrie poeme inocente

dar ce iubire mare-ntre noi

vom fi prigorii, vrăbii, lăstuni

şi mai ales fluturi

în vârfuri de plopi.

şopârle mirate-n verde

l-ai uitat pe domnu Gil

sifonarul avea un chioşc alb

pe strada Popa Şapcă.

eu ţi-am scris un roman

într-o singură noapte

despre jocul nostru

cu sifoanele verzi.

25 de bani umplutul,

şi domnu Gil avea sufletul important

la prefacerea noastră-n fântâni.

în amiaza de vară

ne împroşcam cu jeturi acide

pe genunchi şi pe braţe

nimeream flori de crin.

în romanul dintr-o singură noapte

sifoanele verzi sunt izvor

ca din sâmbur de soare…

cum azi urme de paşi

au aprins clopote

muşcând zile-n copii

şi-n caiet mai vin şopârle de iarbă

peste coame de cer.

n-am final la romanul sifoanelor verzi,

domnu Gil călătoreşte spre sine

 

uscat ca o amforă

îngropată în apele mele

miraj de izbuc.

 

 

abac

zăpadă pe flori sângerii

prima ninsoare din toamna târzie

 

noi ne jucam

în curtea îngustă

de pe strada cu ganguri

din spatele teatrului

mirosea a noroi ars de pași

mulți și diferiți

mirosea a scoarță udă de tei

și nu mai știu până la cât număram

doar frica de-ntuneric

venea cu aceleași numere

de pe matricole mereu

iar teiul care ne-ar fi salvat

era de stat, era de neatins suiș.

 

n-aveam loc nici de prima ninsoare

în curțile-nguste

de pe Strada Iernii

dar Shoshana mea

râdea

cât câmpul cerului alb…

 

septembrie

birou cu bibliotecă înaltă

un om ca o carte vie

bărbat spătos

privire bizară

a fost un deţinut politic

 

i-aş fi scris un poem

pentru toate procesele ştiute de el

închise-n acea abisală privire

bătrânul bărbat

plutea istorii în irişi

şi-n gesturi fremătau bătălii

doar înclinarea capului când mi-a răspuns la salut

avea o mustrare timidă

– cred că eşti în plutonul unui vis

eu sunt soldat, doamnă!

 

afară toamna îmblânzea copacii

rânduri de dumitriţe colorau statui în oraş

ce poem să-mi înduplece deţinutul politic?

el însuşi statuie medaliată de ţară prin închisori

poemul meu pentru bătrânul cu privirea bizară

 

s-ar rostogoli într-un joc al ghilotinei

erou pentru un calendar

cap tăiat pentru alt împărat

medalia unei ere s-ar întoarce ort pe ochi

în alt timp

îi scriu doar în vis

lumină bună!

 

poem diform

de când nu mai urăsc ploile

cânt în italice bolduite

un actor pe drumuri declinate

picăturile mi-au desenat

nuci acefale câţiva oţetari şi coji de kiwi

uite cum mi-au copt rolul

pentru un oscar de alamă

plouă şi sunt actorul cuc sau mac

prestez pe crăiţari puţini

fără adăpost fără de şatră

eroul ploii stereo dinamice

pe scena epocală

 

dar plouă, citadin se plânge

plouă, se râde viral

plouă, şi histrionul

tratat cu picături de ploaie

puse ritos

în gură în nas şi-n urechi

afiş epuizabil:

aici s-a recitat o ploaie.

 

genitive jurnalistice

copilul se acoperă cu ziare

şi bătrânul se acoperă cu ziare

a dispărut faşa mamei şi scutecul moaşei

păturica bunicii s-a izit

ca şi basmaua albă de la doică

 

nu mai avem velinţa ţării

în sumanul ciobanului iţan

sau în ia horei

 

învelim generaţii cu ziare

sunt mătasea averilor noastre

roada minţilor şi a strategiilor

 

ziarele transpar coaja istoriei

şi ţin la cald

bătrâni şi copii

 

noi

cei în putere să ţesem straie

învestim în ziare

ca într-un fashion viitor…

 

Vadu Bistriței

fug de telefoane şi e-mail-uri

pe câmpuri de martie

urme în iarbă mijită

Bistriţa curge tulburată

se-aud nervii sălciilor în răcoare

nu-s flori pe câmpuri

grămezi murdare de coceni

şi ici-colo mormane de moloz

de la ruinate istorii

caut un pătrăţel curat

să mă aşez pe pământ

să-l sărut ca pe albul de crin

să-i muşc colţul verde

să-l mângâi felin

nu-l găsesc şi mă culc pe o piatră

ca fâşie de os

ieşitură din groapă

câmpuri verzi

omorâte de om…

 

firesc bacovian

oraşul strănută

îi este frig

abia îşi aminteşte circul de pe câmpul poştei

aducea elefanţi şi câini coafaţi dresaţi să meargă pe biciclete

 

oraşul tuşeşte

tremură din toate ornamentele de Crăciun

a uitat târgul de oale

la podu cu lanţuri

şi piaţa florescu

unde-adormeau beţivii de la ”macu roşu”

 

e un oraş amnezic

oamenii-s noi şi aroganţi,

au o grosolănie veselă pe sub hainele XXXL

şi scot prostii monumentale din guri guşate from shaorma

 

mai bine uituc oraşule gripat

mai bine fără amintiri

aşa nu mai inspiri poeţii

ia un coldrex

 

pentru răceala unei biografii scăzute

pune-ţi ultima picătură în nas

şi

stai liniştit pe banca semnată de Gelu

cu dramele lui

 

ca-n ultimul tren

peron cu dale sparte

în sala de așteptare

miroase a noroi și a șoareci

e spaimă în gara bacău și călătorii așteaptă

utimul tren ruginit

ca-ntr-un film hitchock

e frig în gara bacău

și sirena trenului răpciugos

anunță:

toate umbrele-n vagoane!

 

strada decojită

umblu zănatică

pe strada mihai viteazu

știam toate casele odinioară

la parter erau magazinele preferate

tricotul, alimentara, consignația

spre pasajul 6 martie

alte uși duble

cu praguri înalte

deschideau lumi de basm

strada mare a murit!

în locul ei a apărut viitorul

atât de decojit

că fug spre vivariu

la școală

să-mi sprijin bătrânețea

de-o fereastră cu premii

 

după Bacovia

după Bacovia au rămas în oraş

câteva umbre

şi-o noapte a fluturilor de prin plopi

 

carte poştală mototolită

imaginea toamnei

şi-a încreţit scaieţii pe câmpuri

vara morgana

îşi scrie jurnalul

în prima zi am plouat

a doua zi am bătut vântul

azi cresc lacul omului

nimic despre frunze

nimic despre paşi

o duşmănie de iarbă

mai lasă-n picioare un plop

unde e norul de la catedrală?

 

până dimineaţă

scrânciobul muzical

şi-a rărit stele şi luni

vise şi tropot de cai

după Bacovia un lacăt de cer

îşi plimbă prin parc negura frigului

 

dureri de cap

dureri de minte amintită

tratate cu fericire obligatorie

 

însemne rafinate puse la curent

să se dezansambleze

 

în râuri de fructe

în lumini brumate

în crizanteme şi crăiţe solare

vreme în care întrebările

aşteaptă un gust autentic de conservă

 

 

străzile-s jumătate aripi

jumătate oglinzi argintate

e o pace de satin

spălată de toamnă

după Bacovia

prin uşile moderne

pleacă oraşul aplaudat

pleacă… aplecat

 

prigorii albastre

 am pierdut adresa exactă

a lutăriei cu prigorii

oricum era născută

din tristețe

și singurătae

și dunele verzi le-am pierdut

sunt urne de-argilă prozaică

mai sus culmea muntelui

a rămas solitară poteca în gladiole vișinii

stau la altă adresă

și codul ei de bare

are panica scrisorii de dragoste rătăcite

prin publicul larg…

 

perspectivă

din perspectiva ploii

liniștea n-are farmec

e vară utopică

și se pierde-n oglindă

un grai sacadat

ploaia soarbe uscatul

gâlgâie vedenii

într-un allegro burlesc

nu spune nimic!

stai aici într-un cântec înfiorat

ca o umbrelă a tăcerii

Clarvis

iulie torid

oricâte flori răsădesc

grădina-i fântână de flăcări

ies zi și noapte

speriind ochii

amuțind gura

mă pierd prin iarba uscată

trosnesc firele arse

cu mine plâng ramuri

în fluiere de foc

m-aș face val să topesc zdrențele fierbinți

mintea pleșuvă

zgura soarelui

în centrifuga apei

mâine răcoresc lumea!

 

Fiecare seară e un epitaf

seară caldă, seară blândă

cât încape într-o vară

cât încape tremurândă

zarea pe un fir de sfoară

 

timpul trece-nfierbântat

mai rapid din zi în noapte

ceasul dezorientat

ticăie pierdut în șoapte

 

zboară visul fuge anul

nimicul are substanță

noi mai ascultăm pianul

singura dulce instanță

 

nu întreb și nu-ți răspund

despre noimă, gând sau viață

epitaful scris pe prund

se retrage-n dimineață

 

***

serală

 

liniștea are aripi

și cântec de greieri

 

bunica duce lampa în casă

îi șterge sticla cu o cârpă moale

o aburește cu răsuflarea

și-o-nvârte în mâini

până lucește cristal

 

afară rămâne seara lunii

să cosească în noapte

ba lobodă

ba licurici

ca văduva luminii

 

***

aburi dispar

 pe deal  toată ziua

s-a treierat grâul

amurgul înroșește pojarnița

rochița-rândunicii lăcrimează

 

miroase a spice

a pământ fierbinte

ruinele din catacombă

strâng umbre mișcătoare de praf

noi apunem câteva veri

e timpul cimbrișorului

cules în poală

și văd uimită

cum pe umărul tău drept

s-a aciuat un fluture de noapte

sălbăticiune fără drum

a-nchis lumina văii

prea devreme

***

A fi

trăiesc de dimineață

mi se sfiesc ochii

la vederea

aburului ierbii

drumul se ondulează

prin lanul de grâu

las în urmă podul Saligny

peste calea ferată

spre frumusețea zorilor

undiți pe turla bisericii

căruța și calul merg în buiestru

cu tălpile goale răscolesc praful uliței

umed

adânc

repetiția încremenirii

  • dii, Negrean!

 

***

anticarii

 ce vastă bibliotecă anonimă

am strâns noi doi

amurgul nostru

anticar de iubire

câte-nserări

pe harfa culorii

câte săgeți de lilieci

lovind nucii bătrâni

becul galben

sub streașina cu rozete

adună și-acum fluturi de noapte căprui

lăstunii își strâng puii la cuib

în arcuri violete

amurgul nostru

anticar de iubire

azurare de pajiști

prin cărțile noastre

umbrele vin

murg

amurg

 

***

pădure

 

te-ntreb

unde ni-i  codrul

acum într-un septembrie uscat?

cândva venea cu lună plină

lumina ne-nrobea

și carul mare aburea în galben prin frunziș

ne doare arșița ca-n Labiș

și cerbii se roagă

la un zid vândut

pe locul pădurii

deșert

un codru internet

virtual

ca orice vedenie

îl vom păstra icoană

***

 

Segment

acum 3 secunde

eram mai tânără și mai frumoasă

în exact secunda asta sunt mai tânără și mai frumoasă

ca peste o secundă

timpul

fuge animal sinucigaș

spre un zid de-ntuneric

fuge cu lancea îndreptată

spre el însuși

și nu știe nimic

nu știe nici măcar

cât ireal

adună-n copite

 

***

un răsărit de soare

a trecut o ploaie prin  vara uscată

lumina se concentrează

în sfere mici curcubeie

fosforescente pânze de păianjen

te văd trebăluind prin grădină

vorbești cu nucii și cu vița-de-vie

mi se-ntâmplă să prelungesc această stare

până-n culoarea

trandafirilor noștri

până-n rădăcina gutuilor

și-n sâmburii de magnolii

pentru încă un răsărit de soare

să nu fugă toate

în orbirea ochilor mei

din ce în ce mai apuși

te văd linie dreaptă

de ploaie

hrănind pământul iubirii

 

viață a mea

în această viață a mea

locurile sunt relative

găsesc un oraș al ploii

și știu că-i al meu

și oamenii sunt relativi

în această viață a mea

întâlnesc femei și bărbați

copii și bătrâni

și știu că i-am mai iubit

uneori…alteori

și iubirile sunt relative

când le așez cronologic

unele sunt atât de prezente

deși le-au trecut decenii

altele sunt abia memorate

ca zboruri în lumi paralele

cred că în această viață a mea

eu însămi sunt relativă

 

simț bun

nu cânt cu voce tare

cânt ca o urmă prin mine lăsând

urme de sănii

urme de fluturi

de iarbă

și alte urme ale naturii lucrurilor

toate auzite

sau bănuite a fi fost

muzica somnului meu

printre aceste frumoase povești

 

 

 

***

cuvântul zero nu-i o cifră

despre nimic

aș scrie cel mai frumos cu putință

cum golul acesta imens

adună în forță

splendorile lumii

splendorile noastre

un corn al abundenței

minunile văzute sau simțite

în ilustra iluzie de a fi

când am înțeles că toate sunt nimic

am strigat în somnul meu alb:

  • Doamne, Tu cu ce rămâi?

 

senin

tu vii

dintr-o lume de vis al luminii

dorm muguri acolo sub urmele albe

dorm greieri și seve

în ghețuri mocnind

eu sunt umbră

și triluri difuze

abia mă trezesc dintr-un somn neguros

așteptând un val tropotit

și deschis spre alt anotimp

tu vii dinspre martie.

 

CRISTINA ȘTEFAN

 

Note