VIS CU NICHITA – proiect de anvergură cu 15 volume tipărite – Soc. Apollon
septembrie 23, 2020 în Cărți, Revista de Cristina Ștefan
La sfârșitul lunii august a apărut al unsprezecelea volum al antologiei de texte literare“Vis cu Nichita “, editată de “Ro.Cart “, București, 2020, sub egida Societății Culturale “ARTĂ; CULTURĂ; CIVILIZAȚIE “, ediție îngrijită de Anca Elena Călin.
INVITAȚIE de la George Călin
Societatea Culturală Apollon-România şi Academia Internațională de Literatură și Artă invită scriitorii de limbă română (poeţi, prozatori, epigramişti etc.) şi graficieni, să fii unul dintre autorii celei mai vaste “antologii-document” de texte literare din literatura română – “VIS CU NICHITA” – 15 volume cu peste 600 pag. fiecare, format B5, tip “manual”, supracopertate, tiraj general 350 seturi. Pot participa cu o fotografie bust, CV literar, 20-30 poeme, 50 de epigrame, 30 pag. de proză, lucrări de grafică şi desen (alb-negru) 15-20 exp. (în primele 4 volume au fost antologaţi 175 de scriitori). Materialele se trimit, la e-mail ro.tv.kalin@gmail.com în document Word, font Times New Roman 12, obligatoriu cu diacritice şi corectură. Apollon-România NU condiţionează cumpărarea antologiei. Antologiile Apollon-România se distribuie la bibliotecile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale şi la unele centre culturale din ţară şi străinătate. Ne ghidăm după cuvintele scrise de Duhovnicul Ion Popescu de la Râu Alb, în septembrie 1829, “SLOVA DĂINUIEŞTE, MÂNA PUTREZEŞTE!”. Ne bucurăm ca majoritatea prietenilor Apollon-România să rămână, peste vreme, în aceste antologii… Cei care doresc să-şi achiziţioneze, măcar un exemplar din volumul în care sunt publicaţi, o pot face la momentul potrivit.
Am răspuns invitației socoetății Apollon cu un grupaj de poezie. Am primit cele două volume comandate și felicit redactorii, organizatorii și realizatorii acestui amplu proiect.
ȘTEFAN CRISTINA – Vis cu Nichita antologie George Calin/2020
tempera cu arţari
erau anii cuminţi
şi în culori plumburii
îţi scriam poezii pe caietul de mate
prin oraş trecea un aer visător
cu întâmplări
fără o dată viitoare
melancolici pe-alei
eram spiriduşi
sau aripi de colibri
zbătând primăveri
cu ochi verzi de desiş
erau anii nostalgici
mai importantă
era atingerea genelor tale
decât orice război
transformare sau furtună de zare
erau ani fericiţi
de-atunci cumpăr timp
şi îl vând în promoţii absurde
le preumblu prin parc
murg bătrân la carul cu stele
sub arţari scorburoşi
pe locul primului sărut
e o tonetă cu mărunţişuri
prin geamlâc ne mai vinde
gânduri rebele
regie pascală
e-aprilie şi stau acasă
în oraş vin măştile de primăvară
apar lalele coafate în ronduri
habar n-aveam că poezia lor se cumpără
pe trecerile pietonale proaspăt vopsite
prin găuri de chei se ascund trecuturi
au nume de cod roşu
sau irişi albaştri
ce mai contează
la seninul patriei radiat?
e un gol de liberă trecere
în ozon
pentru marca “privighetoarea cântă
şi liliacul a înflorit”
târziu fiind produsul bio
stau acasă legată-n ochii
grei de-ngropăciune
cine-a tăiat mărul din faţa uşii?
din ciot i-a răsărit
un mugur arogant,
se crede machiaj mortuar reuşit
vin măştile de primăvară în oraş
eu stau acasă să-mi salvez imaginea
din umbra cinei pe şira spinării
eu stau acasă să-mi salvez imaginea din umbră
dicteu de florar
orbecăim pe străzile-nflorate
printre ronduri coafate cu lalele
şi salcâmi aprinşi
saltimbanci prin cluburi şi terase
nu mai ştim cine şi unde a fost
mama nevăzutelor şi văzutelor,
tata stelei de mir
bunicul prăşitor de buruieni
nici bunica luminii line
pe felia de pită aburită;
mâncăm arşiţa lor de parcă noi am lucit-o
în ochii mieilor
mâncăm ouăle din cuiburile lor
de parcă am şti să ajungem la ele
de parcă am cunoaşte urma
de călcâi desculţ făcută ochi
şi vedem noi
necuprinsul pâlpâit în opaiţ
aşa orbecăim pe străzi moderne
de lună mai
înfundându-ne în vene
grăsimea adunată deasupra
cerului alor noştri
fără să ştim cine unde a fost şi de ce…
corbi urbani
e un octombrie perplex
se lasă pipăit de brume
şi prin decorul fantezist
înnegură gutui şi vii,
nu-şi înţelege athanorul
de fructe dilatate
pe strada gării
şi-a mucegăit castanii
nu-şi mai pricepe amurgurile din parc
cum zace acoperit de corbii urbani
încerc să-l desluşesc
într-o oglindă veche, octombrie
cu frunze galbene aprinse
prin cerul de intens azur,
pe-atunci reuşea înverşunări de colorit
în crizanteme
dar e octombrie-
ţestoasă încremenită-n carapace
gol şi blazat
îl strâng la piept
oraşul
de imundul avântului-
un veac murdar
ţi-aduce vara horoscop
pe străzi hălăduiesc memorii
prin parc doar băncile
scălâmbe mai au un scop
conspiră a lemn de foc
a sânge
măşti aurite epocal
şi betonişti agonizanţi
umplu maidane cu bordeie
desculţi în membre
alcoolizaţi
cu vilele la cheie
sunt drame-n colţ de stradă
iar în temple
se vinde stea
se vinde azur
măgarii fac paradă
şi au surzit trompete
sus-sus pe parapete
notează cordul pur
în veac murdar
ca în aval
tu tranzitezi oraşul
scanând un vis
dospit şi estival
evadatorul
laşul
dintr-un trecut deschis
un trecut recent mi-a dat de înţeles
că visele se uită
de aceea dimineaţa le iau de la capăt
mai întâi revisez
odaia bună alor mei
mobila de nuc
mirosea a basmul acela vechi
cal galben,
nu i-am ştiut vreodată sfârşitul
aşa de lung era
apoi revine visul fântânii
şi cât vorbeam cu luciul ei
ca peste ere geologice
pline de alte străbune visări
în timpul zilei trec direct pe nori
să nu mă privească
oamenii care uită visele
numai acolo bem câte o cafea împreună
sau dăm câte un sms amicilor întru reverie
eu şi câinele de vis
seara, mai ales seara, se întâmplă
să visez important
conturez dormitorul
în penumbre de cuvinte
ca din începuturi sonore
vis de cuvânt ca din om
şi n-am învăţat până acum
deschiderea ochilor lui
în oraş ei au tăiat plopii
se-acoperă oraşul cu plopi
până mai ieri printre ziduri albe
erau răsfiraţi ca lumânările-n brad
mon beau sapin
şi Moşul le-aprindea seara
de la felinarul cu vise.
acum curg plopii
muşuroaie peste noi
şi vin cu rădăcinile-n sus
aşa cum e şi firesc
să li se-nfigă vârfurile
în capetele noastre ca-n poveşti.
aşadar vom umbla cu câte un plop
în ţeastă prelungindu-ne
pletele-n cer
sigur că nu vom mai râde
nu vom mai plânge
şi nu vom mai scrie poeme inocente
dar ce iubire mare-ntre noi
vom fi prigorii, vrăbii, lăstuni
şi mai ales fluturi
în vârfuri de plopi.
şopârle mirate-n verde
l-ai uitat pe domnu Gil
sifonarul avea un chioşc alb
pe strada Popa Şapcă.
eu ţi-am scris un roman
într-o singură noapte
despre jocul nostru
cu sifoanele verzi.
25 de bani umplutul,
şi domnu Gil avea sufletul important
la prefacerea noastră-n fântâni.
în amiaza de vară
ne împroşcam cu jeturi acide
pe genunchi şi pe braţe
nimeream flori de crin.
în romanul dintr-o singură noapte
sifoanele verzi sunt izvor
ca din sâmbur de soare…
cum azi urme de paşi
au aprins clopote
muşcând zile-n copii
şi-n caiet mai vin şopârle de iarbă
peste coame de cer.
n-am final la romanul sifoanelor verzi,
domnu Gil călătoreşte spre sine
uscat ca o amforă
îngropată în apele mele
miraj de izbuc.
abac
zăpadă pe flori sângerii
prima ninsoare din toamna târzie
noi ne jucam
în curtea îngustă
de pe strada cu ganguri
din spatele teatrului
mirosea a noroi ars de pași
mulți și diferiți
mirosea a scoarță udă de tei
și nu mai știu până la cât număram
doar frica de-ntuneric
venea cu aceleași numere
de pe matricole mereu
iar teiul care ne-ar fi salvat
era de stat, era de neatins suiș.
n-aveam loc nici de prima ninsoare
în curțile-nguste
de pe Strada Iernii
dar Shoshana mea
râdea
cât câmpul cerului alb…
septembrie
birou cu bibliotecă înaltă
un om ca o carte vie
bărbat spătos
privire bizară
a fost un deţinut politic
i-aş fi scris un poem
pentru toate procesele ştiute de el
închise-n acea abisală privire
bătrânul bărbat
plutea istorii în irişi
şi-n gesturi fremătau bătălii
doar înclinarea capului când mi-a răspuns la salut
avea o mustrare timidă
– cred că eşti în plutonul unui vis
eu sunt soldat, doamnă!
afară toamna îmblânzea copacii
rânduri de dumitriţe colorau statui în oraş
ce poem să-mi înduplece deţinutul politic?
el însuşi statuie medaliată de ţară prin închisori
poemul meu pentru bătrânul cu privirea bizară
s-ar rostogoli într-un joc al ghilotinei
erou pentru un calendar
cap tăiat pentru alt împărat
medalia unei ere s-ar întoarce ort pe ochi
în alt timp
îi scriu doar în vis
lumină bună!
poem diform
de când nu mai urăsc ploile
cânt în italice bolduite
un actor pe drumuri declinate
picăturile mi-au desenat
nuci acefale câţiva oţetari şi coji de kiwi
uite cum mi-au copt rolul
pentru un oscar de alamă
plouă şi sunt actorul cuc sau mac
prestez pe crăiţari puţini
fără adăpost fără de şatră
eroul ploii stereo dinamice
pe scena epocală
dar plouă, citadin se plânge
plouă, se râde viral
plouă, şi histrionul
tratat cu picături de ploaie
puse ritos
în gură în nas şi-n urechi
afiş epuizabil:
aici s-a recitat o ploaie.
genitive jurnalistice
copilul se acoperă cu ziare
şi bătrânul se acoperă cu ziare
a dispărut faşa mamei şi scutecul moaşei
păturica bunicii s-a izit
ca şi basmaua albă de la doică
nu mai avem velinţa ţării
în sumanul ciobanului iţan
sau în ia horei
învelim generaţii cu ziare
sunt mătasea averilor noastre
roada minţilor şi a strategiilor
ziarele transpar coaja istoriei
şi ţin la cald
bătrâni şi copii
noi
cei în putere să ţesem straie
învestim în ziare
ca într-un fashion viitor…
Vadu Bistriței
fug de telefoane şi e-mail-uri
pe câmpuri de martie
urme în iarbă mijită
Bistriţa curge tulburată
se-aud nervii sălciilor în răcoare
nu-s flori pe câmpuri
grămezi murdare de coceni
şi ici-colo mormane de moloz
de la ruinate istorii
caut un pătrăţel curat
să mă aşez pe pământ
să-l sărut ca pe albul de crin
să-i muşc colţul verde
să-l mângâi felin
nu-l găsesc şi mă culc pe o piatră
ca fâşie de os
ieşitură din groapă
câmpuri verzi
omorâte de om…
firesc bacovian
oraşul strănută
îi este frig
abia îşi aminteşte circul de pe câmpul poştei
aducea elefanţi şi câini coafaţi dresaţi să meargă pe biciclete
oraşul tuşeşte
tremură din toate ornamentele de Crăciun
a uitat târgul de oale
la podu cu lanţuri
şi piaţa florescu
unde-adormeau beţivii de la ”macu roşu”
e un oraş amnezic
oamenii-s noi şi aroganţi,
au o grosolănie veselă pe sub hainele XXXL
şi scot prostii monumentale din guri guşate from shaorma
mai bine uituc oraşule gripat
mai bine fără amintiri
aşa nu mai inspiri poeţii
ia un coldrex
pentru răceala unei biografii scăzute
pune-ţi ultima picătură în nas
şi
stai liniştit pe banca semnată de Gelu
cu dramele lui
ca-n ultimul tren
peron cu dale sparte
în sala de așteptare
miroase a noroi și a șoareci
e spaimă în gara bacău și călătorii așteaptă
utimul tren ruginit
ca-ntr-un film hitchock
e frig în gara bacău
și sirena trenului răpciugos
anunță:
toate umbrele-n vagoane!
strada decojită
umblu zănatică
pe strada mihai viteazu
știam toate casele odinioară
la parter erau magazinele preferate
tricotul, alimentara, consignația
spre pasajul 6 martie
alte uși duble
cu praguri înalte
deschideau lumi de basm
strada mare a murit!
în locul ei a apărut viitorul
atât de decojit
că fug spre vivariu
la școală
să-mi sprijin bătrânețea
de-o fereastră cu premii
după Bacovia
după Bacovia au rămas în oraş
câteva umbre
şi-o noapte a fluturilor de prin plopi
carte poştală mototolită
imaginea toamnei
şi-a încreţit scaieţii pe câmpuri
vara morgana
îşi scrie jurnalul
în prima zi am plouat
a doua zi am bătut vântul
azi cresc lacul omului
nimic despre frunze
nimic despre paşi
o duşmănie de iarbă
mai lasă-n picioare un plop
unde e norul de la catedrală?
până dimineaţă
scrânciobul muzical
şi-a rărit stele şi luni
vise şi tropot de cai
după Bacovia un lacăt de cer
îşi plimbă prin parc negura frigului
dureri de cap
dureri de minte amintită
tratate cu fericire obligatorie
însemne rafinate puse la curent
să se dezansambleze
în râuri de fructe
în lumini brumate
în crizanteme şi crăiţe solare
vreme în care întrebările
aşteaptă un gust autentic de conservă
străzile-s jumătate aripi
jumătate oglinzi argintate
e o pace de satin
spălată de toamnă
după Bacovia
prin uşile moderne
pleacă oraşul aplaudat
pleacă… aplecat
prigorii albastre
am pierdut adresa exactă
a lutăriei cu prigorii
oricum era născută
din tristețe
și singurătae
și dunele verzi le-am pierdut
sunt urne de-argilă prozaică
mai sus culmea muntelui
a rămas solitară poteca în gladiole vișinii
stau la altă adresă
și codul ei de bare
are panica scrisorii de dragoste rătăcite
prin publicul larg…
perspectivă
din perspectiva ploii
liniștea n-are farmec
e vară utopică
și se pierde-n oglindă
un grai sacadat
ploaia soarbe uscatul
gâlgâie vedenii
într-un allegro burlesc
nu spune nimic!
stai aici într-un cântec înfiorat
ca o umbrelă a tăcerii
Clarvis
iulie torid
oricâte flori răsădesc
grădina-i fântână de flăcări
ies zi și noapte
speriind ochii
amuțind gura
mă pierd prin iarba uscată
trosnesc firele arse
cu mine plâng ramuri
în fluiere de foc
m-aș face val să topesc zdrențele fierbinți
mintea pleșuvă
zgura soarelui
în centrifuga apei
mâine răcoresc lumea!
Fiecare seară e un epitaf
seară caldă, seară blândă
cât încape într-o vară
cât încape tremurândă
zarea pe un fir de sfoară
timpul trece-nfierbântat
mai rapid din zi în noapte
ceasul dezorientat
ticăie pierdut în șoapte
zboară visul fuge anul
nimicul are substanță
noi mai ascultăm pianul
singura dulce instanță
nu întreb și nu-ți răspund
despre noimă, gând sau viață
epitaful scris pe prund
se retrage-n dimineață
***
serală
liniștea are aripi
și cântec de greieri
bunica duce lampa în casă
îi șterge sticla cu o cârpă moale
o aburește cu răsuflarea
și-o-nvârte în mâini
până lucește cristal
afară rămâne seara lunii
să cosească în noapte
ba lobodă
ba licurici
ca văduva luminii
***
aburi dispar
pe deal toată ziua
s-a treierat grâul
amurgul înroșește pojarnița
rochița-rândunicii lăcrimează
miroase a spice
a pământ fierbinte
ruinele din catacombă
strâng umbre mișcătoare de praf
noi apunem câteva veri
e timpul cimbrișorului
cules în poală
și văd uimită
cum pe umărul tău drept
s-a aciuat un fluture de noapte
sălbăticiune fără drum
a-nchis lumina văii
prea devreme
***
A fi
trăiesc de dimineață
mi se sfiesc ochii
la vederea
aburului ierbii
drumul se ondulează
prin lanul de grâu
las în urmă podul Saligny
peste calea ferată
spre frumusețea zorilor
undiți pe turla bisericii
căruța și calul merg în buiestru
cu tălpile goale răscolesc praful uliței
umed
adânc
repetiția încremenirii
- dii, Negrean!
***
anticarii
ce vastă bibliotecă anonimă
am strâns noi doi
amurgul nostru
anticar de iubire
câte-nserări
pe harfa culorii
câte săgeți de lilieci
lovind nucii bătrâni
becul galben
sub streașina cu rozete
adună și-acum fluturi de noapte căprui
lăstunii își strâng puii la cuib
în arcuri violete
amurgul nostru
anticar de iubire
azurare de pajiști
prin cărțile noastre
umbrele vin
murg
amurg
***
pădure
te-ntreb
unde ni-i codrul
acum într-un septembrie uscat?
cândva venea cu lună plină
lumina ne-nrobea
și carul mare aburea în galben prin frunziș
ne doare arșița ca-n Labiș
și cerbii se roagă
la un zid vândut
pe locul pădurii
deșert
un codru internet
virtual
ca orice vedenie
îl vom păstra icoană
***
Segment
acum 3 secunde
eram mai tânără și mai frumoasă
în exact secunda asta sunt mai tânără și mai frumoasă
ca peste o secundă
timpul
fuge animal sinucigaș
spre un zid de-ntuneric
fuge cu lancea îndreptată
spre el însuși
și nu știe nimic
nu știe nici măcar
cât ireal
adună-n copite
***
un răsărit de soare
a trecut o ploaie prin vara uscată
lumina se concentrează
în sfere mici curcubeie
fosforescente pânze de păianjen
te văd trebăluind prin grădină
vorbești cu nucii și cu vița-de-vie
mi se-ntâmplă să prelungesc această stare
până-n culoarea
trandafirilor noștri
până-n rădăcina gutuilor
și-n sâmburii de magnolii
pentru încă un răsărit de soare
să nu fugă toate
în orbirea ochilor mei
din ce în ce mai apuși
te văd linie dreaptă
de ploaie
hrănind pământul iubirii
viață a mea
în această viață a mea
locurile sunt relative
găsesc un oraș al ploii
și știu că-i al meu
și oamenii sunt relativi
în această viață a mea
întâlnesc femei și bărbați
copii și bătrâni
și știu că i-am mai iubit
uneori…alteori
și iubirile sunt relative
când le așez cronologic
unele sunt atât de prezente
deși le-au trecut decenii
altele sunt abia memorate
ca zboruri în lumi paralele
cred că în această viață a mea
eu însămi sunt relativă
simț bun
nu cânt cu voce tare
cânt ca o urmă prin mine lăsând
urme de sănii
urme de fluturi
de iarbă
și alte urme ale naturii lucrurilor
toate auzite
sau bănuite a fi fost
muzica somnului meu
printre aceste frumoase povești
***
cuvântul zero nu-i o cifră
despre nimic
aș scrie cel mai frumos cu putință
cum golul acesta imens
adună în forță
splendorile lumii
splendorile noastre
un corn al abundenței
minunile văzute sau simțite
în ilustra iluzie de a fi
când am înțeles că toate sunt nimic
am strigat în somnul meu alb:
- Doamne, Tu cu ce rămâi?
senin
tu vii
dintr-o lume de vis al luminii
dorm muguri acolo sub urmele albe
dorm greieri și seve
în ghețuri mocnind
eu sunt umbră
și triluri difuze
abia mă trezesc dintr-un somn neguros
așteptând un val tropotit
și deschis spre alt anotimp
tu vii dinspre martie.
CRISTINA ȘTEFAN
Comentarii recente