Georgeta Resteman – când ninge poezia – În revista Plumb, feb-mart 2021

februarie 24, 2021 în Revista de Cristina Ștefan

Georgeta Resteman – când ninge poezia

Două cărți de poezie ale Georgetei Resteman mi-au făct un weekend de poveste căci ninsoarea liniștită de afară este exact curgerea acestor versuri blânde. „Altarele miresmelor târzii” se intitulează primul volum primit, cu poezie în vers clasic. „Gând înflorit, o respirare albă” deschide cartea și parcă tot ce urmează vine din poveste veche, de atunci pe când „cânt de liră” nu era asurzit de omenirea zbaterii, a bolii și a urii. Timp bun readus de poezie.

Feerică atmosferă creează Georgeta în versul ei, așa ca în Ardealul inițierii noastre străbune, „căci n-am ars niciodată în zadar” și iarna ne așază în fotoliul meditației pe când pe-afară„ lupi albaștri urlă” și ne rememorăm „părinții-n veșnicie”.  De Crăciun, „viori de cristal cu arcușuri de iarbă/ Respiră colinde în colțuri de stea”.

Sunt poezii-melopei, de anotimpuri, despre satul drag, de iubire și așteptare, de credință în Dumnezeu, de puritate sufletească și toate fac din poetă un ziditor al cuvântului: „Zidesc cuvinte-n templul veșniciei/…cu litera iubirii mele caste”.

„Altarele miresmelor târzii”, o carte de întoarcere la poveștile cu îngeri, frizând repararea sufletului, scrisă cu iubire de oameni și de frumos de parcă ar dori repararea lumii întregi și tot acest demers liric este trecut prin filtre muzicale rafinate, de vioară a cuvântului. Un ritm și o prozodie perfecte!

N-am mai citi de mult timp o poezie atât de bine ticluită, oricât am vrut să găsesc o metaforă nelalocul ei, o imagine slab sugerată, un mesaj confuz. Nu! La Georgeta Resteman, poezia vine exact în ramele dorite și „te prinde” uimit de ordinea perfectă a cuvintelor dar și de estetica fără cusur a conținutului. Iată un ecou bacovian: „Ce noapte, ce-ntuneric…Și iar plouă/ În paradis, potop de nostalgie/ Pe grinzile de crini, oglinzi de rouă/ Se nasc din amintiri. Copilărie…”

În cel de-al doilea volum, „Eu, pietrele și Dumnezeu”, fiind scris în vers alb, meditația și o anume discreție sentimentală sunt mai ample, mai vizibile, cuvintele zburdă libere și poeta deschide exprimarea mai zvâcnit, mai vocal și insolit. Sensibilitatea și fervoarea mișcării, a alergării cuvintelor și imaginilor, metaforele, epitetele des folosite, parcă răbufnesc dintr-un prea-plin aici: „Navighezi pe-o mare de cuvinte/ simțind pe buze gustul lor de sare/și plămădești în lăuntrul acela/ numai de tine știut/ crâmpeie de vis.”. Elegiac în pondere, volumul se deschide cu poemul care dă și titlul cărții, „Eu, pietrele și Dumnezeu”,  aceste simboluri urmând viața și moartea, sentimentele de dor și părăsire, înlăcrimare și resemnare: „De când mă știu/ am avut parte de pietre/care mi-au fost/ când căpătâi, când apăsare/când liniște, când blestem,/când îndemânare, când disperare-”

În tonalitate romantică, rememorând copilăria, părinții, iubirea prin persoana dragă, volumul este structurat tematic, încheindu-se cu o plachetă dedicată poeziei și meșteșugului de a fi poet, ivind frumoase sintagme:

„iubirea de metafore/ țâșnind nesfârșire de gând”; „pe pânze de suflet, slovele mute pictează lumina din ochi…”; „…poezia-regina sufletelor noastre-curgând leneș din cosițele fecioarelor”; „Pâinea din care ne-nfruptăm astăzi cu toții: Limba Română”; „țes pânze din cuvinte strecurate prin lumină”.

Poezia Georgetei Resteman este una detensionată, visătoare, o asumare a finibilității omului credincios în Dumnezeu, un spirit drept care înfruntă suferințe fără a deveni deprimat. Este în impact permanent cu cadrul natural minunat al Ardealului împrumutîndu-i blândețea și statornicia, în simboluri coloristice și meditative care vitalizează versul. Poeta găsește un orizont deschis, plin de umanitate, de speranță, reinventîndu-se mereu: „Omule, reinventează-mă tu, desprăfuiește-mi gândurile și așază-te cuminte, în colțul paginii nescrise încă semnând simplu: Exist!”

Așa să fie, Georgeta Resteman!

Cristina Ștefan, ianuarie 2021

 

Note