NINA CERANU –  Supraviețuiri

Revista Mărturii maramureșene nr 5/2020

„Viața între zero și unu” poate însemna viața redusă la unitate iar între nimic ( zero) și un singur element viabil, existența poate atinge o valoare minimă. Valoarea unei existențe…noțiune care pare a nu fi preferința contemporaneității cu toate institutele de performeri în a ne da lecții de viață și de succes garantat, anume de fericire absolută.

Nina Ceranu realizează pe aceste coordonate un roman existențial aparte, original și demn de interpretări metafizice privind trecutul unui mare număr de generații. Spațiul alocat narațiunii este unul arhicunoscut prin anii șaizeci, pe când construcția socialismului, și la noi în țară, era acerbă prin fabrici și uzine, prin șantiere și mari combinate, industria și agricultura în pompoasă dezvoltare facând posibilă o amplă migrare de la sat la oraș a majorității apte de muncă. Devenise un scop existențial pe atunci, să scape lumea de sapă și de hârleț, să meargă pe asfalt și nu prin ancestralele noroaie rurale. Oamenii săraci de la sate întrezăreau luminița de la capătul secolelor de foame și zdrențe, era și o sintagmă des folosită pentru acest proces istoric din acei ani: „și-a lăsat opincile la barieră”.

Romanul Ninei Ceranu este o perfectă redare a acelor vremuri și construcția romanului fundamentată pe personaje (multe și diferite) duce la o perfectă integrare într-un singur personaj, unul cumulator tuturor portretelor: șantierul. Prezentat de autoare ca o enclavă, în modul subtil și inteligent, șantierul devine, dintr-o comunitate muncitorească, un factotum al destinelor implicate, el modelează oameni, transformă caractere, exclude persoane, produce tragedii, rănește orgolii și naște drame psihice ireparabile. Dimpotrivă, unora le creează privilegii, îi remarcă din marea masă a lucrătorilor trăind în barăci de beton, într-o astfel de organizare trecerea de la agonie la extaz fiind lesne de făcut.

Cum a reușit Nina Ceranu în peste 400 de pagini să evoce atâtea destine diferite, atâtea întâmplări, atâtea drame dar și evenimente pline de haz, se poate explica prin sistemul concentric al acțiunii și personajelor…Centrul comun este binefăcătorul urgisit, șantierul. Astfel, acest spațiu interacționează cu destine determinate de traiul în același mediu mizer, sărăcăcios, nefericit, incult, bolnav, acest spațiu ca mai toate unitățile socialiste de altădată „taie și spânzură” vieți.

Aici, de asemenea, observăm o structurare aparte a narațiunii. Povestirea decurge episodic, pe segmente din viața personajelor, descrise pe rând, dar și în interacțiunea lor, sinuos, ca pe o linie orizontală notată cu litere și relevând brusc piesa de la A la B sau pe cea de la D la E. Titlurile capitolelor sunt revelatoare: „Bunul samaritean Popică”, „Cărpinișan și restul lumii”, „Luca Petru și alți baraciști”, „O poveste de dragoste dată-n urmărire”, „Uzina de suflete”, „Circ pe bani”,” Ce s-a întâmplat, Doamne, cu omenirea asta?”

Oameni simpli, abrutizați de o muncă grea, unii mai răsăriți, alții imorali, ori chiar de joasă speță. Toți trec prin lupa povestirii. „În ghetou oamenii parcă intrau la apă. Paturile de fier erau prea mari, și largi, și lungi. Deasupra-le, betonul se astrângea. Se răcea instantaneu și barăcile deveneau aidoma frigiderelor Zill; nicio o căldură din lume nu mai putea să mai încâlzească cum ar fi fost nevoie hardughiile.”

Nadia, singurul personaj prezent de la început până la sfârșitul romanului, pare a fi un alter ego al naratorului, de altfel extradiegetic, comentator al tipologiilor diverșilor angajați, vecini, amici din ghetou, numit astfel, revelator. Nadia era persoana lucidă a șantierului, nu prea apropiată de ceilalți combatanți, o fire justițiară, cu o educație universitară, supusă bârfei, oprobiului masei muncitorești, care „chiar dacă încercase să-și îndulcească traiul în chilia sa, rece și neprimitoare, în acea cazarmă care era ghetoul, și-n acea mare pușcărie care era orașul, nu reușise mare lucru.”

Singurătatea, izolarea o făceau vulnerabilă la „gura lumii” cu atât mai mult cu cât prietenul său, Mihai, lucrător la securitate, era departe de ea și întâlnirile lor erau sporadice. Bârfa, limbajul licențios – împărat în acel spațiu, mahalaua, preocupările de hoție și contrabandă, o făceau neagreată de marea masă muncitorească venită „de la coada vacii” pe șantier: „o făceau spioană, curvă de tractir, care în loc să aibă grijă de familia ei, fugise de la părinți și se ascundea acolo… Că a luat camera ce se cuvenea unor nenorociți ce abia au din ce trăi și stau în chirie”.

Povestea lor, a lui Mihai și a Nadiei urmează același cerc concentric marelui cerc, șantierul-ghetou. Aici viața se desfășura monoton, repetitiv, în barăcile insalubre, romanul oferindu-ne crâmpeie,  porțiuni de existență. Sunt pasaje savuroase..,Este povestită o nuntă, aici fiind remarcabil detaliul, rezultând fie din dialog, fie din întâmplările povestite, comicul de situație portretizând caragialesc. Balansul oximoronic între incipitul romanesc, o crimă conjugală și o nuntă ca mare bairam, ne duce cu gândul la blestemul mioritic al românilor, că „la nunta mea a căzut o stea”…Sunt pasaje savuroase. „Scripcarii, nesupravegheați, se dăduseră jos din copac și se refugiaseră la căldură, în spatele scenei să-ți usuce hainele.

Deodată nașul, privind către ușa bucătăriei, strigă:

• Aduceți tortul! Dar rămase încremenit.A, nu se poate! Să vină o salvare că naște mireasa!(…)
• Mirele!are careva știință unde-i mirele? Întrebă nașul. L-a furat careva pe Marin?Păi noi ce facem aicea? A cui nuntă e? Și banii?
• Și pe noi cine ne plătește întrebăsperiat unul dintre muzicanți?

Nu, mirele era de negăsit. Dispăruse…”

Coerența romanului „Viața între zero și unu” vine din rememorarea uneia din realitățile socialiste de acum câteva decenii: o periferie socială, cu personaje tipice erei lumpen, fără perspectivă, fără aspirații, reduse la o existență instinctuală. Ghetoul determină mizerie morală, nesiguranță, deprimare, o realitate sordidă în care se trăia de azi pe mâine.

Nina Ceranu dinamitează și dinamizează banalitatea unui spațiu și a unui timp,  relevându- le cruzimea, imoralitatea, dar și resemnarea, neputința, ca în  oricare regim totalitar. Un mare merit că a narat toate acestea neideologizând. Felicitări!

Cristina Ștefan

Romanul „Viața între zero și unu” – Nina Ceranu – editura Eubeea, 2014