AFGANISTANUL  ÎN  LITERATURA  DE AZI

noiembrie 19, 2021 în Revista de Cristina Ștefan

AFGANISTANUL  ÎN  LITERATURA  DE AZI

Dac-aș fi fost Dumnezeu, Ion Fercu versus Vânătorii de zmeie, Khaled Hosseini

 

În Afganistan, această țară frumoasă distrusă de istorie, războaiele nu s-au terminat niciodată. Tragicul acestui stat s-a internaționalizat, nu numai prin numărul imens de victime, prin emigrarea populației în America și statele occidentale, prin politica talibană a lipsirii drepturilor la femei, prin lipsa condițiilor elementare de trai, dar mai ales, prin afectarea psihică a persoanelor implicate într-un fel sau altul la viața afgană a secolului XXI. Despre acest flagel scrie KHALED HOSSEINI în romanul „Vânătorii de zmeie”, despre acest diagnostic a scris ION FERCU în romanul „Dac-aș fi fost Dumnezeu”.

Hosseini este un scriitor afgan stabilit în America, născut în 1965 la Kabul, dintr-un tată diplomat,  a petrecut ceva timp trăind în Iran și Franța . Când Hosseini avea 15 ani, familia sa a solicitat azil în Statele Unite , unde  ulterior a devenit cetățean naturalizat. Hosseini nu s-a întors în Afganistan decât în ​​2003 pe când avea 38 de ani, o experiență similară cu cea a protagonistului din The Kite Runner . În interviurile ulterioare, Hosseini a recunoscut că a simțit vinovăția supraviețuitorului pentru că a putut părăsi țara înainte de invazia sovietică și războaiele ulterioare .

După absolvirea facultății, Hosseini a lucrat ca medic în California. Romanul Vânătorii de zmeie, considerat de New York Times, „remarcabil…obsedant”, povestește copilăria autorului În Kabul, un timp comparabil cu cel al copiilor europeni din anii 70, cu farmecul poznaș, efervescent al lipsei grijilor, părinții fiind foarte bine situați material și social, cu romantismul unei prietenii cu un băiat hazer, tratat ca slugă favorită în casa familiei.

Referitor la acest roman, The Kite Runner, scris în 2003 și multipremiat, autorul declara: „Am avut o mulțime de familie și prieteni în Kabul. Și lovitura de stat comunistă, spre deosebire de lovitura de stat care a avut loc în ’73, a fost de fapt foarte violentă. O mulțime de oameni  au fost executați, o mulțime de oameni au fost închiși. Practic oricine [care] era afiliat sau asociat cu regimul anterior sau familia regală a fost persecutat, închis, ucis sau dispărut. Așa că vom auzi vești despre prieteni și cunoștințe și, ocazional, membri ai familiei cărora li s-a întâmplat acest lucru,  erau fie în închisoare sau mai rău, tocmai dispăruseră și nimeni nu știa unde se află, iar unii dintre ei nu au apărut niciodată. Unchiul soției mele a fost un cântăreț și compozitor foarte faimos în Kabul, care a fost destul de vocal în legătură cu antipatia lui pentru comuniști și așa mai departe și a dispărut. Și până în prezent, habar nu avem ce i s-a întâmplat. Deci genul acesta de lucruri, am început să auzim știri în Europa despre execuții în masă și chiar povești de groază. Deci, a fost suprarealist și, de asemenea, a lovit într-un mod foarte real acasă.”

 

Ceea ce leagă cele două romane, Dac-aș fi fost Dumnezeu, Ion Fercu de Vânătorii de zmeie, Khaled Hosseini, nu este numai tema războiului crud, inuman, fără justificare și locul desfășurării lui, Afganistan. Este o altfel de legătură, profund metafizică: devenirea și cunoașterea sinelui ca urmare a implicării unei ființe intelectuale în teatrul de război absurd. Dacă teologul român, Petre Farina pleacă voluntar la război, el, un creștin convins prin studii și practică și se întoarce mutilat, fizic și sufletește, personajul principal din Vânătorii de zmeie, Amir, ( este un roman biografic, certamente) fuge de război, emigrează în America și revine în țara natală după dezastru, pentru a lua cu el un băiețel afgan întru o nouă viață. Amir face acest gest și această călătorie de mare risc, – putea fi ucis în orice moment de talibani -, tocmai pentru o reparație a psihicului său, vinovat de lașitate, de lipsa răspunderii într-o prietenie de viață. Băiețelul era al prietenului său din copilărie, Hassan, despre care află târziu că era chiar fratele său, ca urmarea unei aventuri a sus-pusului său tată. Aici cunoașterea de sine este o răsplată a vinovăției sale, o autopedepsire și avem de-a face cu specificul arăbesc în a judeca greșelile oamenilor, neiertător, răzbunător. Amir este urmărit de greșeala lui și revenirea la locul faptei sale, reîntâlnirea cu marii săi dușmani, din mâna cărora iese aproape mort, sfârtecat, mutilat, toate trec în patrimonial cultural al shariei, deși autorul se declară nepracticant musulman. Acea răceală și detașare în a judeca oamenii după religie, după apartenență etnică, acea detaliere în a descrie cruzimea, sadismul actelor criminale, violul unui băiețel de 12 ani, lapidarea, uciderea cu pietre, disprețul față de femei și tratarea lor ca slugi supuse, toate provin din psihicul unui musulman crescut și educat în această credință. Amir nu se poate ierta pentru trădarea prietenului său din copilărie, dar jumătate din viață își caută justificări pentru această nelegiuire: „Și ce dacă ne leagă aceste lucruri? Peste istorie se trece greu. Ca și peste religie. La urma urmei eu eram paștun, el era hazar. Eu eram sunit, el-șiit și nimic nu avea să schimbe asta. Nimic.”

Și aceste justificări îl fac să fugă și din țară și de răspunderea faptelor sale față de un prieten care și-ar fi dat viața oricând ca să-l apere. A și făcut-o, de altfel.

Amir este musulman trup și suflet, sentimentele sale sunt mereu ecranate de educația lui religioasă. Abia când se stabilește în America, gândirea lui suportă transformări radicale. Acolo este înconjurat de prieteni, este ajutat, se căsătorește, capătă o slujbă. Desigur, această devenire ține de comercialul cărții, de rating, cum s-ar spune, deși întreaga acțiune devine telenovelistică spre final, probabil din același motiv, căci cartea a fost vândută în 40.000 de exemplare. El va reveni la locul faptei, pentru a încerca o reparație a faptelor sale, dar își va primi pedeapsa soră cu moartea.

Hosseini nu-și poate depăși educația primară. Ca orice emigrant va rămâne mereu fidel locului natal și învățăturilor primite în copilărie. Principiul „crimă și pedeapsă” va predomina celui creștin; „să arunce piatra cel fără de păcat”. În concepția lui, iertare nu există…Ochi pentru ochi.

Întrebarea vine, fără doar și poate: de ce am citi noi, oameni educați în creștinism, o asemenea carte? Pentru acceptul diversității? Pentru înțelegerea unui alt mod de viață și de credință? Poate… și totuși nu putem să nu comparăm, să nu gândim lacunele acestuia, să nu înțelegem definitiv ce pas enorm în spiritualizarea umanității a reprezentat Iisus Hristos: iubirea dintre semeni și iertarea. Pe acest palier,  cartea domnului Fercu rămâne o pledoarie imbatabilă pentru creștinism. Rămâne și o oglindă a educației creștine pe fundamentul culturii europene, filozofice și de educație. Rămâne o lucrare psiho-filozofică a spiritului în sensul blagian al Trilogiei cunoașterii în spațiul mioritic cu care rezonăm indubitabil.

Petre Farina, preotul combatant în războiul din Afganistan se vindecă psihic apelând la Dumnezeu, la dialogul cu El și realizând că lumea este strâmb alcătuită. Amir, afganul intelectual,  se vindecă și el, dar fugind din țara natală, deși iubind-o și aprobându-i neșansa unei vieți normale și civilizate, fără a critica strâmbătatea lumii în care s-a născut.

Preotul Petre Farina, referitor la suferința oamenilor trăită în Afganistan, spune: „Nu știu de ce, dar prefer să-mi pun întrebări la care nimeni nu-mi va răspunde. Nu cred că mă îmbogățesc aceste întrebări. Dar am o certitudine: nici nu mă aruncă în infernul răspunsurilor la întrebările pe care nu le-am strigat niciodată. Te-am întrebat, Doamne, obsesiv Te-am întrebat: la ce bună suferința pentru copii?Și mi-ai răspuns tot în visele mele: „S-ar mai feri copilul de flacără , dacă n-ar ști cum doare atingerea ei?…””  Iată, așadar, principiul creștin al îndurării, al primirii, smerit, de suferință dată de Dumnezeu.

 

Afganul Amir, la vârsta maturității, aflat la adăpost față cu războiul, croindu-și o viață lipsită de griji în America, strigă pe patul de moarte: „Dumnezeu există. Trebuie să existe și mă voi ruga la El să uite că l-am neglijat în toți acești ani, că am trădat, mințit și păcătuit. Pentru ca acum să-mi întorc fața către El, acum în ceas de cumpănă. Mă rog să fie tot atât de iertător, îndurător și milostiv pe cât scrie la Sfânta Lui Carte.”

Afganistanul de azi, ca teatru de război al lumii, reprezintă locul în care istoria rămâne imobilă, evoluția spirituală a omului rămâne  înrădăcinată în trecutul medieval, iar succesul celor care imigrează cu  acest bagaj de cunoaștere este unul pur comercial, dacă nu unul de slugărnicie sau, poate, de compasiune.

Nu aș fi scris acest comentariu după lectura consecutivă a celor două romane – pentru că sunt scrise și citite într-o diferențiere enormă, deși același loc de pe pământ le-au inspirat-, nu aș fi scris, dacă nu aveau un mesaj unanim.

Romanul d-lui Fercu în curată structurare și concepere a literaturii europene, reflexie a culturii și literaturii europene, erudite, psiho-analitic în crearea personajelor versus romanul lui Hosseini, în specificul american, structurat telenovelistic și conceput comercial duc la o  Diferență de la cer la pământ.  Culturi și religii diferite duc la abordări diferite, atitudini și înțelegeri diferite, ale acelorași condiții și destine în viață, cu atât mai mult când ele devin extreme și tragice. Dar mesajul este același și este unul înălțător spiritual: A dincolo de etnii, religii, credințe, dincolo chiar și de ateism, dincolo de locul de pe pământ în care suntem educați. Dumnezeu este forța și energia la care apelăm în ultimatumuri, în situații fără ieșire, apelăm când, în sfârșit, înțelegem cu infima noastră parte umană a divinității numită cunoaștere de sine, inteligență, înțelepciune, experiență. Și cunoașterea de sine nu se realizează decât în cunoașterea lui Dumnezeu. Iar „Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne ucidă, ci ca să trezească în noi o viață nouă”. – (Hermann Hesse)

 

 

 

 

***„La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, un număr substanțial de musulmani au emigrat în Europa de Vest. Până în 2010, estimativ 44 de milioane de Musulmani trăiau în Europa (6%), inclusiv 19 milioane în UE (3.8%). Se așteaptă ca aceste cifre să crească până la 8% în 2030, statistici care de multe ori alcătuiesc obiectul unor dezbateri intense și campanii electorale. Discuțiile la această temă sunt readuse la ordinea zilei periodic de mai multe evenimente, cum ar fi atacurile teroriste comise de către islamiștiscandaluri ce vizează caricaturi, dezbateri despre voalul islamic, și sprijinul crescând pentru partidele de dreapta populiste, în viziunea cărora musulmanii alcătuiesc o amenințare la adresa valorilorculturii și modul de viață european. Astfel de evenimente au sporit deasemenea și dezbaterile legate de islamofobie, de atitudinile față de Musulmani și de populismul de dreapta.” –sursa internet

 

 

 

Cristina Ștefan, oct. 2021

 

Note