Dan Perșa – cel tainic

Motto:„ Ia și mata o himeră și-o gogoașă!” DP

Nu! Cărții „Onirica” a lui Dan Perșa nu-i pot face o recenzie așa cum ne-au obișnuit mai marii noștri critici atestați. Ca să încadrez în stil și gen, să o reconstitui în rezumat, să-i găsesc mesajul, poate chiar cel subliminal, să citez, pe capitole,  ar trebui să fiu paralelă, nu neapărat cu literatura, dar sigur cu interpretarea unui text. Este nevoie, aici, de mai mult decât o simplă interpretare, este nevoie de conlucrarea cu mintea autorului.

„Onirica” trebuie citită și atât, în decurgerea ei, în metafizica ei, în umorul și ludicul ei imbatabil, în puterea ei de a te regăsi pe tine scriitor, în meandrele minții scriitorului.

Ludic! Ludic de înaltă clasă care te face mic, mic, neînsemnat, de parcă n-ai mai citit nimic până la Perșa, te face un analfabet literar care degeaba a funcționat bine în lecturi școlare, în studii, în marile romane, după reguli de înțelegere și interpretare. Cartea nu are reguli în afara celor gramaticale, nu aparține vreunui gen căci este un conglomerat de genuri și în incipit are un îndemn la interactivitate și continuare, la dezbatere: „Citiți această carte ca pe un manuscris ce v-a fost adus spre corectură. Schimbați cuvintele ei cu ale voastre…imaginile ei cu ale voastre…sensibilitatea ei cu a voastră…și conștiința ei cu a voastră…până o veți face cartea voastră!” Altruist îndemn!

Și-am mers decisă pe acest vector iar la final îi voi spune autorului unde am schimbat câte ceva.

Un joc este „Onirica”. Un Homo Ludens este Liviu Levant cu numele lui de mari fiori – de vine cu tonurile asiatice  ale soarelui răsare pe muzica lui Rahimi, tainică și ea, sau poate replicând lui Cărtărescu cu umor. Așadar, Dan Perșa a scris visând realitatea, detaliind-o, cu o anume perseverență lexicală, într-o țesătură de paing înfometat de idei și cuvinte, la pândă pentru incursiunile propriului creier, propria-i memorie, propria-i perspectivă. Și motivează tot acest discurs, mai spre final, cu vârful aisbergului, acel colosal eminescian: „pe mine, mie, redă-mă”. Este prea banal clișeul „căutării sinelui” aici, pentru că demersul autorului ține de tatonare, fără pretenții de aflare a ascunselor comori, ține de exercițiu perpetuu, recunoscând ambiguitatea și jocul: „nu voi înceta niciodată să mă caut.” și m-a cam intrigat acest termen definitiv „niciodată” , muritori cum suntem chiar și noi scriitorii.

Onirica este și diaristică și biografic intimă, ceea ce este nou pentru prozator. I-aș zice eliberatoare, ca o defulare a exprimării și poate că dezrobirea exprimării în avalanșă este chiar definiția sintetică a postmodernismului. Aici, însă, această implozie a cam mocnit prin toate romanele lui Perșa de până acum iar acum și-au aflat albia în afară. El numește acest impuls „suprarealist” și un „dicteu automat”. Eu aș interpreta că ar fi fost suprarealism dacă se creea o sprarealitate sau o realitate alternativă, imaginară, ori aici elementele biografice sunt clare, chiar dacă pe alocuri sunt romanțate, metaforizate, alegorizate cum îi șade bine unui literat. Dicteul automat nu a venit apăsând spontan pe o tastă, nici din vreo cerneală magică ci a venit ca eliberare a acumulărilor, ca un gheizer, ca revărsare.

Oniricul lui DP este vrut introspectiv, este expresia sinelui ascuns, cel secret, care răzbătea din personajul din Solaris…este joc și joacă cu lăuntrul lui cel mai adânc. Fain să îți iei realitatea la joacă și să o măsluiești puțin cât să fie ca a ta…poate devine suportabilă. Fain să bați mingea sau leapșa cu memoria ta, în spațiul și timpul alocat de viață. Fain să te saturi de fraze docte și să pronunți colocvial mari idei și mici detalii.  Probabil că toate cele adunate în Onirica au urmat unitar sfatul lui Goethe (iertare că îl tot citez considerându-l părintele literaturii moderne)

„astfel a luat naștere acea tendință de la care nu m-am abătut pe tot parcursul vieții mele și anume de a transforma într-o imagine sau o poezie tot ce m-a bucurat, m-a făcut să sufăr, sau m-a preocupat într-un fel oarecare, astfel încât să pot justifica ideile mele despre lucrurile exterioare și să aduc liniștea în sufletul meu.”

Îi doresc lui Dan Perșa liniște și împăcare cu sufletul și ideile sale, cu locul și timpul în care trăiește scriind iar și iar despre lumea lui. Am ajuns la final și am promis că voi spune unde am modificat ceva: firește la Bacovia  ( Muza în Bacău, pag 147).  Autorul susține că Bacovia a creat un oraș imaginar, un oraș al inspirației sale funebre. O, nu! Orașul a existat exact așa cum îl descrie Gelu de pe banca de sub salcia Grădinii Publice. Sunt martor ocular al acelui oraș. Spuneam și susțin: „Bacăul și atunci, ca și acum, un târg provincial destul de sumbru, avea aerul său romantic ( mai sunt și azi câteva străzi care păstrează amprenta veche) și poate că originalitatea poeziei bacoviene constă în unicitatea orașului cu plopi, în care fie că plouă nesfârșit, fie că toridul verilor il face sufocant. Cert este că printre ceilalți scriitori ai epocii, Bacovia s-a înfruptat din oferta lirică a urbei noastre, deloc săracă în tristețe. Spuneam mai demult că dacă nu te-ai născut în Bacăul vechi, cel de dinainte de marea demolare comunistă, dacă nu ai trecut printre casele de paiantă, pe străzi de pământ, pe care doar un strat subțire de pietriș făcea circulabil drumul trăsurilor, dacă nu ai inspirat mirosul arțarilor din bătrânul parc, dacă noaptea nu ai trecut pe sub stâlpii de lemn îmbibați cu petrol, pe sub luminile lor ftizice, va fi greu să-l înțelegi pe Bacovia și să-i asimilezi marele lirism.

Poate din acest motiv, critica literară a epocii sale i-a denaturat încadrarea…Ei, criticii literare, îi era necunoscut spațiul respectiv, decorul alb-negru respectiv, cavourile din cimitir, unele semideschise, cu chemările lor de plumb, îi era necunoscut aerul acela special al toamnelor violet…”

Concluziv: Onirica să continue! Este savuroasă.

Cristina Ștefan, iunie 2022