Ovidiu Pecican – sau libertatea de a scrie

Prin nișa mea de pe Facebook, cea de promovare a scriitorilor atât ai Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România, dar și ai celor mai puțin cunoscuți, nu prea etichetați, talentați și modești, am cunoscut oameni de mare erudiție, îi citesc zilnic, uneori comentez, alteori mă mulțumesc că am mai învățat ceva. O listă ar fi cu lacune, sau poate nedreaptă pentru alți prieteni din cei cinci mii din lista mea. Dar una din aceste personalități care mi-a deschis curiozitatea la lectură, dorința de a ști mai mult despre scrisul domniei sale, este Ovidiu Pecican: membru al Uniunii Scriitorilor din România, este profesor, istoric filozof, cu o publicistică diversă, activă, fondator al revistei Steaua,  realizator de emisiuni TV („Clujul trăit”, „Agartha Club”, „Sarea-n bucate”, „Transparențe”). Debut absolut în „Flacăra roșie” din Arad (1978). Debut editorial în 1985 în antologiile Gustul livezii, O planetă numită anticipația și Romanul românesc în interviuri. De atunci, a scris enorm, pe diferite paliere: scrieri istorice, europenistică, teatru, romane, publicistică, proză scurtă, traduceri, critic și istorie literară, traduceri.  În prezent, este profesor universitar la Facultatea de Studii Europene, precum și cercetător la Institutul de Antropologie Culturală  din cadrul UBB Cluj.

Lecturile mele din opera sa – căci am găsit câteva cărți prin anticariatele de pe internet – îmi pot forma o ramă a portretului scriitorului, ramă în care încap considerente, comentarii, opinii, dar, desigur, ar fi un corn al abundenței fără sfârșit. Sau cum ar zice românul, prea mare căciula pentru mine. Sunt un cititor, am voie!

Am început cu Mituri publice, mitologii cotidiene – polemici – Ed. Valea verde, 2010, Maramureș. De ce? Pentru că în polemică realizezi perfect clasa și stilul unui scriitor, în polemică înțelegi imediat dacă vorbim de idei, principii, argumente, sau, la polul opus, despre scandaluri, fake-uri, dorințe de băgare în seamă fără suport de știință. Aplic mereu vorbele unui prieten preot, care cândva, la o agapă, a avut de-a face cu un tânăr prost care l-a jignit pe față, vorbind murdar despre biserică și preoțime. Eram tânără, dar nu prea fricoasă și am sărit la acel tânăr, certându-l aspru. Preotul, însă, m-a ponderat: „- Lasă-l, fată! știi despre om ce și cum este numai dacă îl lași să vorbească!”

Să purcedem, așadar, polemic! Cartea este densă și o sumă de articole structurate pe capitole: Orientări și reacții, Festivisme și dezamăgiri, Constelații literare, O șansă alunecoasă, Altele de pe la noi.

În Constelații literare, în trei subcapitole, premiile literare fac subiect de controversă, și din câte am trăit și eu, sunt observații deplin justificate, despre care spuneam și eu în modesta mea publicistică: premiile au devenit marfă, obiecte de negociere (hai, că eu nu am luat premiu! Anul ăsta mă treceți cu un premiu!)  Spune OP: „Chestiunea stă cam așa, cel puțin de când mă știu eu: dacă vrei să ai succes ca scriitor în România și nu te-ai născut în capitală, fă orice ca să te muți acolo cât mai iute, bea cu scriitorii locului pe terasa lor favorită…”

Eu scriam că toți marii moldoveni, canonici sau nu, au sfârșit la București, inclusiv Bacovia al nostru…Așa merg lucrurile, fără alte criterii.

Iată-i considerentele referitoare la președintele nostru Nicolae Manolescu: „Pentru mine, Nicolae Manolescu a reprezentat – până în 1989 – una dintre întrupările polului social către care năzuiam: scriitorul și intelectualul care opune realității primite de-a gata o atitudine critică activă și laborioasă, constantă și vie.”

Este o poziție schimbătoare temporal, cea înainte de ’89 ( tipul cărturăresc-model) și alta după ’90, devenind circumspectă  la intrarea lui NM în politică, o perioadă de confuzie care, probabil, se încheie cu o concluzie: „Cred, în schimb, că domnia sa a condus și exprimat, la un moment dat, fie și informal, literatura română, Acest lucru s-a petrecut probabil în ultimul deceniu de totalitarism. Iar condițiile precare de atunci fac din meritele lui Nicolae Manolescu unele și mai însemnate.” – articol în Vatra nr12, 2001.

Deși despre trecute vieți de doamne și domnițe, acum în 2023, cartea fiind din 2010, sunt articole pe care le găsesc actuale și azi: despre Cearta cu filozofia a lui Gabriel Liiceanu, cel format la școala lui Noica și maestrul de la Păltiniș, sau articolul polemic despre Florian Roatiș, cu falsa problemă de la Cercul din Sibiu: blagian sau lovinescian, plagiatul lui Nae Ionescu – decelat de Marta Petreu.

Evident că nicio problematică literară, culturală nu-i scapă lui Ovidiu Pecican.

Ovidiu Pecican este, pasămite, un critic cu lecturi actuale temeinice, cu răspunsuri argumentate la chestiunile zilei, tenace, mobil, atent la nuanțe, un caracter de ardelean înțelept. Debordant în interpretări, el vădește intuiție în simplificarea lucrurilor care par complicate, unealta fiind umorul, sarcasmul, cele care deznoadă imbatabil enigmele. Clarifică suspiciuni de comportament filozofic și istoric, doar aceasta îi este pregătirea universitară clujeană, dintr-o poziție neînregimentată politic, de aici și luciditatea și comprehensibilitatea celor scrise.

Am citit și romanul de debut, Eu și maimuța mea, impuls venit tot de pe facebook, un roman cu mai multe editări la edituri diferite – eu având prima ediție, la Dacia, în 1990. Câteva comentarii, inclusiv cel al editurii de pe copertă nu au făcut decât să mă zăpăcească mai mult, inclusiv cel al lui N. Breban care mărturisește că nu este sigur că e un roman. Cred că, din moment ce autorul definește clar pe copertă specia de roman, trebuie citit ca atare. Și l-am citit, uneori mirată, alteori încântată, uneori tristă, alteori revoltată, și nu știu zău, dacă nu asta a și fost intenția autorului. Eu m-am întors în anul 1984, anul tipăririi acestui roman, am intrat ușor în lumea de atunci, pentru că am trăit-o din plin la tinerețe și am reușit să înțeleg că este o scriere subliminală, biografică, lirică, alegorică, dar care notează în clar condiția intelectualului de atunci, a intelectualului-artist veritabil, prins în hățișul mlăștinos al sistemului.

Nimic din relatările celor 5 capitole, intitulate poetic, nu numește, nu definește, nu determină, sunt doar transcrieri de stări, unele bolnave, sau erotic entuziaste, de delir, de furie, de comportament schizoid, dar ducând la resemnare, la neputință. Cine este maimuța? Un alter ego? Nu e scriitor cel care nu l-a avut în timpul totalitarismului.

Iată finalul, mai limpede, mai clar alegoric, mai mesager ca orice interpretare:

„Chiar atunci, printr-o mișcare greșită, maimuțoiul alunecă din vârful gardului, după ce tocmai îl trecuse, începând să coboare pe partea cealaltă. Era din nou cu fața spre mine, și încordându-mi privirile, îi puteam distinge expresia. Câteva vârfuri metalice i se împlântară în abdomen, Îi văzui mutra schimonosită.

Am țipat cu furie și deznădejde. Cu speranță.”

Superbă carte!

Și cât îmi plac cărțile singure…Adică ce este o carte singură? Te trezești dimineața devreme, te speli de toate visele nopții, mănânci o felie de pâine cu unt și gem de prune, deschizi fereastra, schimbi apa din vaza cu zambile trecute și iei cartea singură la citit. Ea nu are prefață, nu are cuvânt înainte, nu are postfață. Nici măcar un citat din marile minți literare ale momentului, nu are poza autorului ( nici nu te interesează cine e!), este o carte singură și o citești pentru a citi și atât! Pentru a vedea alte imagini, pentru a fi în alte întâmplări gânditoare, pentru a râde, pentru a iubi, pentru a-ți spune și eu gândesc așa despre statui, despre scriitori, despre pudoare, despre călătoria cu trenul vieții. Apoi, îți imaginezi în camera ta tristă, plină de umbre, că pereții albi devin ecrane în mișcare și vezi povestirile scurte și foarte scurte ca pe scurt-scurte-in scurtissime scurtmetraje, clipite, cât să înțelegi idei, una după alta, rapid. Darul acestei veri: vezi un Oraș, Pantoful din colț, Plaja, Regatul de cucerit, Scriitorul și faptele sale, afli Tehnica pierderii trenurilor, sau pe Venus cu sertărașe, că Toți suntem greci, și cum se face Vânzarea merelor. Așadar,  vezi și afli toate aceste daruri, simțind libertatea unei cărți singure, uitând câteva ore de Lavrov și de facturile măsluite de la E-on, realizând cât de frumoasă e viața pe care o ai de la Dumnezeu, chiar dacă „El a făcut-o numai din întrebări”…și citind această ultimă sintagmă, arunci o privire pe copertă: Ovidiu Pecican! Da! Devii spontan, inedit, tânăr, după lectură. Și cumva ai senzația că ai relaționat cu lumea noastră ciudată, te simți al ei, ai comunicat bine cu viața pe ziua de azi. Trăiești!

Ovidiu PECICAN, Darul acestei veri, Editura Limes, Cluj, 2001

Cristina Ștefan, 4 martie 2023