Istoria anecdotică și infailibilă a literaturii române – Angela-Ana Grădinaru

Lumea literaturii de azi a devenit paradoxală și cauzele acestei strategii haotice pot fi multiple: multitudinea manualelor în care diferă metodologia de predare, adaugarea la literatură a altor materii( comunicare) o cronologie defectuoasă a evoluției literaturii, ignorarea istoriei vechi a literaturii, selecția extrem de subiectivă a autorilor și textelor supuse analizei și câte și mai câte lacune și abisuri…Dacă vom întreba un elev de gimnaziu cine a fost Dosoftei sau între ce ani a trăit, ne va cataloga ce pe niște babalâci un pic duși, nu de alta, dar nu ar ști nici vreun contemporan merituos din anii 2000 încoace. Nu este vina elevilor și nici măcar a internetului care din anii ’90 propune la date de naștere ale personalităților doar fotbaliști și oameni politici, nicidecum scriitori de literatură ( vezi wikipedia). Vina este a tuturor celor care, uitând începuturile literaturii române, propun rețete nefericite de învățare, menite să amestece cât mai bine ingredientele, rezultând confuzie, neștiință, eroare.

De aceea, miracolul acestei cărți este viu, căci Angela-Ana Grădinaru îl realizează spontan și cu efecte sigure atât anecdotice cât și infailibile, titlul volumului fiind perfect și inamisibil.

„Ideea realizării unei istorii de genul anecdotic-infailibl mi-a venit, după ce am publicat în 2021 Antologia poeziilor de dragoste în pandemie, într-o frumoasă zi de primăvară a anului 2022, pe când mă aflam, da, râdeți dacă vă place, la sediul Poliției din Pipera, pentru preschimbarea talonului.(…) M-am apucat pe 18 martie și pe 31 august cartea era gata.”

Da, ideile mari și frumoase vin unde și când nu te aștepți. Nu pentru toți, căci cartea presupune erudiție, cercetare, armonizare, strategie didactică, corelații istorice și selecție atentă a criteriilor valorice. Rar!

Am citit cartea ca pe un exercițiu de aducere aminte și ce să văd? Am realizat, de fapt, urmarea unui  curs întreg, o testare, o învățare eficientă. Câte nu știam! Câte le știam pe bâjbâite sau eronat?! Este un manual de predare altfel, atractiv, de pus mintea la contribuție, de înțelegere și de asimilare plăcută. Este, așadar, o deșteaptă strategie didactică și s-ar preta oricărui profesor de literatură română. Să purcedem!

În fiecare zi, începând cu 1 ianuarie, se pune o întrebare iar răspunsul îl aflăm a doua zi, alăturat unui dar, ca răsplată de știință. Atractiv, nu? Pe 1 ianuarie prima întrebre este „Cina a dat forma definitivă a baladei Miorița?” cu 4 variante de răspuns. Răspunsul corect este Vasile Alecsandri, balada ar fi fost descoperită de Alecu Russo la Soveja și i-a înmânat-o lui Alecsandri în aprilie 1846 iar Alecsandri i-a dat forma literară cunoscută azi și a fost publicată  în Revista Bucovina la 18 febr. 1850 de către Alexandru Hurmuzaki. Mențiuni interesante la acest subiect: în anul 1843 deci cu trei ani înainte de descoperirea lui Alecu Russo – semnalarea vine după 100 de ani, în 1956-, există un colind asemănător Mioriței, cules din Cleja Bacăului de un preot romano-catolic, Ince Janos Petraș (1813-1886) pe care acesta l-a auzit la localnicii ceangăi din localitate, în dialect ceangăiesc. ( sursa: Miorița. Tipologie, circulație, geneză, texte. De Adrian Fochi, Editura Academiei, 1964)

Întrebarea de la ziua de 2 ianuarie este menită, ca toate întrebările volumului, de fapt, să trezească curiozitatea și dorința de a afla și de a ști mai mult despre subiect. Iar darul făcut, în tandem cu întrebarea, satisface pe deplin aceste vreri.

Iată întrebarea: „Cui îi aparține fraza: Rumânii, câți se află lăcuitori în Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramoreș, de la un loc sânt cu moldovenii și toți de la Râm se trag…?” Patru variante de răspuns:

1. Grigore Ureche
2. Varlaam
3. Dosoftei
4. Constantin Cantacuzino

Răspunsul se află în ziua de 3 ianuarie iar darul pentru răspuns este „răsplata pentru răspunsurile corecte și incorecte, spune autoarea blând, va fi un fragment din opera autorului citat mai sus. Iată  condiția ca o carte să devină contagioasă și să fie citită din scoarță în scoarță. Și nu numai atât! La ziua următoare aflăm despre Grigore Ureche, căci el este autorul citatului celebru cu tragerea de la Râm, aflăm lucruri inedite despre marele cronicar- Letopisețul Țării Moldovei ( titlu întreg) de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă 1359-1594 – de la întemeierea Moldovei până când s-a născut cronicarul.

Am exemplificat pentru a devoala structurarea strategică a volumului, care, deși este un studiu aprofundat al literaturii române vechi, nu lasă loc rutinei sau informațiilor mult prea cunoscute ( de prin manualele școlare) ci, dimpotrivă, aduce date inedite despre autorii citați. Așadar, ne situăm în secolul al XIV- lea, dar întrebările nu au criteriu cronologia ci, cred, însemnătatea și reprezentativitatea autorilor și scrierilor lor. Fiecare zi, de la 1 ianuarie și până la 30 iunie, are câte un joc asemănător, dar cu subiecte diferite.

Câte nu am fi știut despre Dosoftei – Psaltirea în versuri, Mitropolitul Varlaam – Carte românească de învățătură, Neagoe Basarab cu a sa celebră lucrare, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie.

Nimic vetust în această carte! De parcă ar fi o actualizare continuă a ceea ce s-a scris despre români și despre limba română. Un citat de al lui Eminescu, ca dar la întrebarea cu Mitropolitul Varlaam este o replică pe care ar da-o orice lingvist asumat, azi, când contemporanii noștri au amestecat limba română cu păsăreasca englezită…Iată! „Bietul Varlaam, Mitropolitul Moldovei și al Sucevei, care în înțelegere cu domnii de atunci și c-un sinod general al bisericei noastre au întemeiat acea unitate admirabilă care a făcut ca limba noastră să fie aceeași în palat, în colibă și-n toată românimea, și-ar face cruce creștinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie și păstrul limbei n-o mai înțelege.” Mihai Eminescu, Timpul/22 ianuarie 1880.

În luna februarie a volumului, urmează un real omagiu dat Școlii Ardelene și înaintașilor ei, Samuel Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu, precum și manifestul celebru Supplex  Libellus Valachorum: „Când ungurii, la sfârșitul secolului al IX-lea, sub conducerea ducelui Tuhutum, au năvălit în părțile Transilvaniei, lucuitorii romani ai acestor ținuturi se numeau cu numele, schimbat, de vlahi, după mărturia celui mai vechi istoric ungur, Anonymus, notarul regelui Bela:  în clipa aceea în fruntea lor se afla ducele lor  propriu, Gelu, cu putere supremă, nenorocos însă în lupta la care a pornit cu ungurii spre apărarea patriei sale, de vreme ce în acea luptă el și-a pierdut și Domnia și viața.”

Poeților Văcărești li se dedică pagini întregi din poezia lor, ca binemeritat soclu al poeziei românești precum și strofa din Epigonii,  Mihai Eminescu, celebră ca omagiu și azi:

„Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.”

Cu adevărat infailibilă selecția istorică a autorilor și lucrărilor lor menționate, explicate, notate, în carte aflăm, dincolo de anecdotica de bun gust care o însoțește, istoria literaturii vechi, rădăcinile fără de cusur ale limbii române literare, dar și reperele devenirii sale. De aceea este o carte – mentor, o carte de citit și recitit ca pe o reașezare valoric-istorică a ceea ce a făurit cu adevărat literatura.

Iată câteva întrebări provocatoare la care vă invit să răspundeți, dar vă este ușor să găsiți răspunsurile în cartea despre care facem vorbire: „Cine a scris frumoasa bucată Cum am învățat românește?”; „Precizați cine este autorul acestui pastel: Perdelele-s lăsate și lampele aprinse/ În sobă arde focul, tovarăș măngâios”; „Precizați cine este autorul piesei Despot-Vodă.”;„Cine a scris faimoasa Introducție la Dacia literară (1840).”; „Cine a scris o  carte în trei volume (în limba franceză)  despre Tezaurul de la Pietroasa, numită popular Cloșca cu puii de aur?”

Așadar, Istoria anecdotică și infailibilă a literaturii române se constitue nu numai într-un plăcut și lejer manual de istorie literară, dar, cu asupra de măsură, este un reper de dragoste de limba română și de literatura care ne-a fost început și continuitate in patria nostra. Puțini intelectuali, puțini scriitori își mai arată dragostea de țară trudind, studiind, cercetând, scriind cărți, iar când se întâmplă, nu se găsesc cititori pe măsura acestor formidabile realizări. Angela-Ana Grădinaru reușește să ne limpezească privirea și mintea înspre trecut ca să corectăm, poate, prezentul și să sperăm într-un viitor adevărat al literaturii noastre. Vă mulțumim și vă felicităm!

Cristina Ștefan, de Crăciun 2022

Ianuarie 2023 revista plumb