Eminescu vs Cioran.

—————————————————————————————————

Când l-am citit prima oară pe Cioran după revoluția din ’89, mi-am spus: Doamne, ce poet! Doamne, ce sceptic! Doamne, cât îndemn la sinuciderea poporului român! Chiar este un detractor al neamului românesc? Dar mi-am revenit, pentru că mi-am dat seama că este rolul celui părăsit, celui autoexilat, trist ca Ovidiu când și-a pierdut identitatea.

Acum, profesorul Petre Isachi sau poate filozoful Ion Fercu, aleg pentru Întâlnirile de la Văratic tema „ Eminescu vs. Cioran”, ceea ce pentru unii ar fi un subiect foarte provocator. Dar nu este un subiect nou! Adrian Dinu Rachieru a răspuns acestui subiect puctând determinant. Așadar, vorbim despre doi scriitori-repere, atât de diferiți în abordările politice: Eminescu, naționalistul acuzat de zeci de critici – „Cum inflexibilul gazetar care era Eminescu denunţase cauzele răului din societatea noastră prin acel „consum necompensat” al păturii superpuse, conducând – în limbajul actual – la o „depotenţare ontologică” şi cum actualitatea ideilor poetului naţional se dovedeşte dramatică, putem descoperi principala cauză a războiului purtat de unii exegeţi. Prin comportamentul postdecembrist, oligarhia politică, noua pătură superpusă nu fac decât să confirme teoria eminesciană.” Adrian Dinu Rachieru – Nr. 5-6, anul XIX, 2009 EMINESCIANA „Ideea Eminescu”, și Cioran: „Dar Cioran, reamintim, este suspectat cu tenacitate că practică un „naţionalism disimulat”. Opera lui, afirmă Pierre-Yves Boisseau, este „o enormă disimulare”, creşte din solul trecutului, se rescrie şi se desfiinţează necurmat, fiind o operă-palimpsest (1, p. 48). Cioran devine chiar centrul urii după ce a blamat un popor neînsemnat, incapabil să-şi afle „rostul pe lume” şi a urât umanitatea. El practică, s-a spus, ura de sine pe „calea ocolită a disperării”, conştientizând că nimicnicia nu are leac.” Idem ADR

Nu mulți scriitori contemporani au coborât în iadul disperării lui Cioran pentru a-l așeza ca pe un urmaș al lui Eminescu sau a-i găsi continuitatea operei, prin opera eminesciană, la prima vedere atât de bine situate la polul opus. Și totuși Cioran este cel care a afirmat clar: „Fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit. Dacă n-am fi avut pe Eminescu, trebuia să ne dăm demisia. Eminescu este scuza României”.

Referirile lui Cioran la opera eminesciană şi la Eminescu sunt rare. Paradoxal, a afirmat că:  “L-am idolatrizat întotdeauna pe Eminescu şi dacă n-am comentat niciodată opera lui este pentru că viziunea lui despre lume îmi este foarte apropiată.” Apropiată, până la coincidență, căci în scrisoarea celebră către Noica spunea:

„Nu știam ca «Rugăciunea unui dac» are ca varianta de titlu «Nirwana» (scris în germană). Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana înseamnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante și că la apariția primei mele cărți în franceză (acel biet «Précis de décomposition») un compatriot (Stamatu, ca să nu-i zic numele) a remarcat: „Toate astea au ieșit din «Rugăciunea unui dac». Era adevărat, atât de mult mi-a marcat adolescența poemul acesta. Vezi câte a răscolit în mine articolul tău.

Cu prietenie, E. Cioran/ 5 martie 1970/ Paris”

Labil, frustrat, schimbător, nevrotic, Cioran l-a admirat ( rar) în panseurile sale pe Eminescu. Excepția cu Rugăciunea unui dac provine din viziunea comună asupra morții: „Tânăr fiind, m-am gândit atâta la moarte, încât la bătrînețe nu mai am nimic de adăugat: o spaimă tocită.”

La Eminescu,  viziunea din Rugăciunea unui dac este tristă, ireversibilă, deșartă. Moartea este o risipire în neant. Dacul, conform cutumei dacice despre moarte, vrea să trăiască durerea deplin: “Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, / Pân’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec, / Ca-n orice om din lume un dușman mi se naște, / C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaște, / Ca chinul și durerea simțirea-mi a-mpietrit-o, / Că pot să-mi blestem mama pe care am iubit-o – / Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor… / Poate-oi uita durerea-mi și voi putea să mor”.

„Asumându-și toate durerile din lume, împietrit la capătul lor, dacul așteaptă răsturnarea tuturor suferințelor în indiferență. Căci suferința metafizică, cea mai adânca dintre toate ale muritorului, e aceea de a nu fi găsit în propria ființă atributele zeului creator care s-a izolat în absolut și a păstrat pentru sine nemurirea.” coment, https://1md.online/

Este un crez pe care Cioran l-a dezvoltat în multele sale opere, iar indiferența, cea metafizică a suferinței, este o soluție filozofică la care apelează frecvent: „Nimeni nu a ținut Indiferența la mai mare preț decât mine. Dar am tânjit după ea cu patimă, frenetic: astfel, cu cât voiam s-o ating, cu atât mă depărtam de ea. Iată unde ajungi când îți faci un ideal din contrariul a ceea ce ești. Ca să-mi ating scopurile, m-am înșelat de fiecare dată asupra mijloaelor și metodei, întotdeauna am ales calea cea mai lungă și mai complicată.” Caiete (1957-1965)

Piatra filozofală comună la Eminescu și Cioran este suferința. Resemnată la Eminescu (Mai am un singur dor), complicată și de multe ori sarcastică la Cioran:

Tot în Caiete am găsit un autoportret perfect cioranian:

„Admirațiile mele, oricât ar fi de entuziaste, păstrează întotdeauna un strop de otravă. N-am stofă de apologet.

Fără un fond de amărăciune care îmi colorează toate gândurile și îmi determină toate atitudinile, dându-le o aparență de seriozitate și chiar de sistem, aș fi fost un diletant perfect.

La fel de singur ca un Dumnezeu în șomaj. ”

Sarcastic și bacovian, Cioran își expune furia, în schimb, activă și contagioasă. Spre deosebire de Eminescu și Bacovia în tot ce scrie Cioran există un spirit didactic, de școlarizare a acelor cititori care–i înțeleg metoda adoptată. El scrie pentru a influența::

„Puteri ale Cerului! Tânjesc după vremea când puteați fi invocate, când strigătul nu răsuna în vid, când vidul însuși încă nu exista!”

Sunt scriitori, așadar, pe care i-a preocupat legătura, fie ea și invizibilă multora, dintre Eminescu și Cioran. Un mic articol al Analiei Caragea, devoala această punte între cei doi: „Desigur, argumente în favoarea firelor mai mult sau mai puţin invizibile care îl leagă pe Cioran de Eminescu s-ar putea aduce cu duiumul. Nu ştiu să fi făcut cineva vreun studiu comparatist în acest sens; pentru moment, e suficient să constatăm, drept încheiere, o asemănare la care poate nu ne-am fi gândit de la bun început: Cioran, deşi scrie, aşa-zis, proză, este în fond poet. Poet al limbii, pe care a divinizat-o cum puţini alţii – de fapt, aidoma lui Eminescu; poet în fiinţa sa profundă, aşa cum puţini alţii au fost pe aceste meleaguri. Şi, citind cu atenţie rândurile lui Cioran despre Rugăciunea unui dac, s-ar putea să mai constatăm – dar poate că mai trebuie să se scurgă ani mulţi peste noi – că spiritele tutelare ale simţirii şi firii româneşti nu sunt, aşa cum susţin unii, Eminescu şi Caragiale, ci tocmai Eminescu şi Cioran.”  Analia Caragea

Aici, cred că ne cam hazardăm în a face astfel de topuri. Marii scriitori se citesc singular, în invidualitatea și autencitatea lor, ca să le înțelegem unicitatea.

Și Nichita Danilov face corelații tematice într-un articol: „Eminescu visează să renască din propria-i suferință „luminos ca pasărea Phoenix“, strigătul său se transformă într-o șoaptă agonică: „Piară-mi ochii turburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniștit,/ pe mine Mie redă-mă!“ Agonia lui Cioran e expansivă. Murind, el nu dorește o reîntoarcere la sine, o împăcare cu ființa sa lăuntrică. Dorința lui e una expansivă: stingându-se „într-o explozie radicală“, Cioran, intersectându-se iarăși la nivelul ideilor și al stărilor poetice cu Blaga, să ne amintim numai de poemul Dați-mi un trup, voi, munților, vrea să-l suplinească pe Dumnezeu și cosmosul creat. Acesta trebuie să poarte înlăuntrul său toate elementele eului său.” Pe marginea disperării lui Eminescu și Cioran–România literară nr. 11/2019

Preocupările filozofice ale celor doi scriitori, au intersecții. Nimic de spus, dar asimilările au căi diferite de punere în metafizică. Preocupat de problema morții și a suferinței, Cioran este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii ( influență Sartre, Camus). Cioran,  la 17 ani, începe  studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade, elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă “incoveniența existenței“. În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages. Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, care a culminat într-un extremism de dreapta, a influențat viziunea tânărului Cioran, simpatizând cu legionarii. În noaptea în care a fost asasinat istoricul Nicolae Iorga, Cioran a citit în public o poezie proprie de laudă la adresa lui Corneliu Zelea Codreanu. Ulterior, s-a dezis de legionarism, făcând eforturi inclusiv pentru a-l salva pe scriitorul evreu Benjamin Fondane de la Auschwitz. Totuși, el a negat în continuare participarea României la Holocaust. Coleg cu cei doi  filozofi, Eliade și Noica din  așa-zisa grupare Criterion, pleacă totuși din țară, ( avea 30 de ani în 1941) urmându-și cariera în Franța și publicînd numai în limba franceză. El a refuzat mult timp să și vorbească în limba română, nu numai premiile oferite de care nu a dus lipsă în țară. Președintele nostru, Nicolae Manolescu, povesteste într-un interviu cum l-a determinat să vorbească, în sfârșit, românește, povestindu-i prin 1981 despre tatăl său, profesor de filozofie la catedra lui Cioran:

„A făcut Şcoala Normală, a ieşit învăţător, s-a dus pedagog la Cernăuţi după Marea Unire, apoi a mers la facultate, la Filosofie. A predat filosofie până în ’48, la reformă, iar în ’47 a suplinit Catedra de Filosofie a lui Emil Cioran de la Liceul „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu. Cioran era deja în străinătate şi, când n-a mai venit, tata a fost titularizat. Când l-am cunoscut eu pe Cioran, în ’81, i-am povestit întâmplarea asta. S-a emoţionat, ca de fiecare dată când venea vorba de Răşinari, de Sibiu, şi, brusc, a început să vorbească româneşte. Eu fusesem prevenit de Virgil Ierunca şi de Monica Lovinescu de faptul că nu vorbeşte decât în franceză. Ei, cu povestea asta l-am făcut să vorbească din nou româneşte.”

Sunt fapte și întâmplări care vădesc labilitatea, frustrarea, dezechilibrul marelui gânditor.

La polul opus, Mihai Eminescu rămâne statornic ideilor sale, limbii și poporului, țării sale, asumându-și „suferința” ca dat al sorții, și naționalitatea ca mândrie. Numai salutul său entuziast: Sus, nația! și este revelator.

Cât de diferiți sunt cei doi mari gânditori pornind la cugetare pe aceeași temă: suferința și moartea! Eminescu rămâne așadar un fiu al credinței creștin –ortodoxe. El spunea:  „Biserica Ortodoxă a Răsăritului, scria Mihai Eminescu, a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai comunitate religioasă, ci totodată naţională. Bizanţul a avut veleităţi de papism, biserica rusească are veleităţi periculoase de cezaro-papism, de întindere a legii prin mijlocul săbiei pentru argumentarea puterii statului: la români ea a fost din capul locului o comunitate religioasă care îmblânzea prin iubire inegalităţile sociale şi care făcea pentru oameni o datorie din ceea ce, în lumea modernă, e un drept. Liniamintele organizării democratice a bisericei române se arată ab antiquo încă. Stând cu alte biserici în legături formale, nu de subordonaţie, ea a înlocuit la români, în timpii cei răi, organizarea politică şi economică” (Mihai Eminescu, în „Timpul”, V, nr. 199, 6/18 septembrie 1880, p. 1).

Cioran, în schimb, agnostic, a căutat soluționarea celor două tare negre  ale existențialismului în neantizare, în violență, strigăt și refuzul vieții.

Dacă ar fi să merg mai departe cu acest comparativ, aș spune că există un scriitor care a echilibrat balanța între cele două abordări metafizice: Calistrat Costin! În antologia „La un pahar de neant” 2011, reunește într-un fir continuu 14 volume de panseuri, poezii, vorbe memorabile; Planete; Augusta lumină; Elementul lume, Satiră duhurilor mele, Declinul elegiei, Scrisori, Uite viața, nu e viața; De viață, de moarte, de lume; Închis pentru inventar; Lume, lume și iar lume…; restu-i otravă; Bârfitor la colț de univers; Distracție de fiare; Om fi greșit galaxia. Existențialist, Calistrat Costin reunește sarcasmul cioranian cu lirica profundă eminesciană. Neantul ne dă ocol de la început, perpetuu, singura cale este să coabităm sub sabia lui: NAUFRAGIUL

„Semnale tulburi din valurile mării,/ plutim spre niciunde, S.O.S./la voia întâmplării,/ am fost uitaţi, abandonaţi, trădaţi,/ corabia, paharul nostru de neant,/ cu pânzele în flăcări/ încă rezistă,/ mirajul face tumbe în umbre calde,/ abisul de smaralde pare primitor,/ îi dăm ocol, ne oglindim în sinea lui,” Calistrat Costin

Viziune, de fapt, tristă, a viciilor, a relelor sociale şi a tarelor umane vechi sau actuale.  Dar nimic mai savuros să putem încă râde, respectându-i intenţia satirică poetului Calistrat Costin. Neantul ne este aşa de aproape! Iar metafizica lui, aproape că ne-am născut cu ea în suferință și direct în moarte. „Dinspre morţii mei
au dat ierburi şi flori; ce
morţi frumoşi suntem!” CC

Un subiect vast! Un subiect inepuizabil oricărui muritor. Vor fi, oare, multe lumini pe strada acestei teme la Văratec?

Cristina Ștefan, august 2023