5/5 (1)

Adriana Butoi- Prescurtarea literei mari

– prefață-

 

De profesie filolog, Adriana Butoi debutează în volum de versuri după ani și ani de activitate administrativă în Lira21. Discretă și modestă dar cu un temperament justițiar poate întreținut de profesoratul practicat cu sârguință, Adriana scrie versuri, în genere, de confesiune, de stare și sub aerul mărturisirii găsim freamătul căutării echilibrului prin delicatețe lirică. Postat secvențial în timp, între azi și ieri sau viitor, un ego, transformat parcă în secundul observator sinelui, analizează suișurile și coborâșurile unui vector de citire a lumii intr-un mod abstract.

 

“inventez alternative pentru azi pentru mâine

sau un imposibil cândva

 

și încă aud în mine povești nespuse”

(mă desparte de mâine doar un gând)

 

Pe o axă temporală poetică, dacă stau pe verticală repere psihice generale iar pe orizontală vise, linia frîntă care le unește ar crea o evoluție retrogradă ar reprezenta un pesimism de evoluție a sentimentelor în jos, și numai o sclipire de luciditate le-ar trasa exemplar. Este caracteristica stilisticii deosebite a Adrianei, părelnicul lucid pe tărâmul lirismului.

 

“e o alegere absolut retorică

drumul spre mâine evoluează agresiv

între rațiune și dezechilibru

 

la final magia face simplă figurație”

lumea se schimbă de azi

 

 

“azi

mai devreme ca niciodată

am aliniat toate visele cu noi

așa

într-o înțelegere tacită cu timpul”

(Și mai departe…)

 

Prescurtarea literei mari, un titlu care face dubla referire, una la continut, poeziile accesând stilul minimalist și creionând esențe, concluzii, idei importante ale vorbirii lirice. Despre minimalismul încurajat in Lira21 am mai vorbit referitor și la alți autori liriști, considerându-l ca o replică actuală la postmodernism, cu impact la cititorul contemporan. A doua referire a titlului este chiar o esență ideatică a transpunerii lirice din gândirea Adrianei, aceea prin care tot ce e important existențial se poate simplifica, tot ce se scrie și se trăiește cu literă mare, și aici includem și iubirea, se poate prescurta întru trăire intensă, întru înțelegere deplină:

 

“nu fac rezervări nejustificate

nici nu insist asupra lucrurilor simple

pledez pentru valori reprezentative

anotimpuri albe

cifre exacte”

(Nu ai văzut clar înainte)

 

Prezentul azi este un incipit continuu, versurile sunt anunțate  zilnic, confesiunea este cumva  diristică…iată câteva titluri:

Azi e ziua cu dor /Azi nu e joi…/aseară a fost liniște/dimineața începe la ora nouă/ aceeași poveste…și noi doi/ compromisul a venit peste mine ca un bumerang/ Recapitulări rigide/ imagini de orgoliu urban/ vreau să încep azi drumul spre niciunde

Registrul sentimental erotic în care gândurile capătă structură de adâncime lirică, se reiterează de la o poezie la alta, reflexivitatea fiindu-i o trambulină de salt în rostire. Adriana nu este, însă, imprevizibilă ci concluzivă.

“de câte ori intru în universul acela

în care ai apărut de ceva vreme

mă amuză epicul imperfect”

(nu am crezut că mă poţi inspira)

 

Confesiunile lirice ale autoarei o situează pe plan liric într-o poetică suplă în care celestul visului se împacă generos cu labirintul lăuntric al sinelui și luciditatea de care vorbeam aduce soluții potrivite eului liric. Sunt revelații, în fapt, căutate tocmai pentru o ordonare a reflecției. Poezia Adrianei este această nevoie de clarificare,  de dezambiguizare cu mijloacele proprii ale ambiguizării. În susținere, se cuvine să citez două poeme frumoase, în care metafora își calculează înălțimea visului pentru a reuși definiția exactă a stării și o transmite în câteva expresii tușante:

“îmi vindec nopţile

de parfumuri amestecate

visul îl tot împart la doi

zdrenţuit

ca un cerşetor tipic

timpul siluieşte singurătatea

lacrimi tresar din zăpada

prea albastră de dor”

(Comedie absurdă)

 

“rup detalii din marginea cerului

redecorez fiecare bătaie de inimă

îmi spun că singurătatea

poate muri în sălbăticie

 

de fapt cuvintele mele

sunt transplantul dorului frânt”

(nu pot să alerg pe o stradă oarecare)

Nevoia de încadrare minimalistă a contemplației poate duce cu gândul la înțelepciunea niponă, rece, detașată dar stilistica folosită,  limbajul  structurat pe metaforă (un mixaj specific autoarei) fac din poezia Adrianei o orgă de cuvinte dând înțeles aforistic fie ca observare, fie ca sentiment decelat.

Dintre metaforele combinate aforistic am selectat:

 

“aseară

a venit timpul

dinafara mea”

 

 

“scriu

anonim

lumina

s-o trec

peste tine”

“luna

ninsă gri

împiedicată-n gânduri

 

 

scutură

soarele

de zgomot”

“nu miroase a tămâie sângele de cerb

parc-a stat eternitatea-n loc

pendulă obosită

de prea nimic”

 

 

O altă metodă stilistică a Adrianei este negația, ca argument alternativ și nu ca refuz, ca dezbatere de motivații psiho-posibile soluțiilor și nu ca închidere sau opacitate, negația Adrianei este predicativă și nu subiectivă, lucrează.

“nu-mi place lumea paralelă/ cu anotimpul meu preferat”, “nu mă obișnuisem cu nonsensul

căutam doar o regulă simplă de supraviețuire”, “e posibil să nu finalizez toate aceste demersuri/ nu las liniştea să mă amăgească/ e prea devreme”.

În cartea Adrianei Butoi, ori de câte ori recitesc o poezie, găsesc noi interpretări și definiri, este inepuizabilă în a direcționa cititorul, în a-i da de gândit, este o lirică de context și abreviere a gândirii sub aura unui estetism actual. De aceea, această carte este încă o lumină în lirica prezentului.

 

Cristina Ștefan, nov, 2015