Eugen Dorcescu- avatarul lup/ de Cristina Ștefan
februarie 21, 2016 în Critică literară de Cristina Ștefan
Eugen Dorcescu- avatarul lup
Am pornit în scrierea acestui comentariu de la o afirmație a scriitorului Eugen Dorcescu, într-un interviu, anul trecut, publicat într-o revistă pe care o accesez și în care public.
“E.D. : S-a scris destul de mult despre poezia mea şi le sunt recunoscător tuturor celor care s-au ostenit s-o citească şi s-o comenteze. E drept, însă, că tema avatarurilor a rămas oarecum străină acestor nevoinţe.” Interviu 2015, Timișoara, publicat în revista online Confluențe literare.
Cele două poezii sub titlul Avatar, au fost scrise de Eugen Dorcescu la interval de câțiva ani și dacă tema și simbolurile folosite sunt aceleași, mijloacele și mesajul sunt diferite.
În prima poezie, alegerea lupului ca alter ego pare a avea rădăcini psihoformatoare – lupul aici este eul în oglindă, are o existență descoperită alături, o umbră a existenței și personalității, o reflexie a gândirii poetice. Este o alegere inovativă a poetului ținând seama de simbolistica lupului așa cum o cunoaștem în literatură și artă.
În religia hindusă, avatarul este o manifestare trupească (încarnare) a unei fiinţe divine în formă de om sau animal. O zeitate (deva), care există la un nivel mai înalt de realitate, alege să se manifeste trupeşte (avatar) în nivelul inferior de realitate al oamenilor pentru scopuri specifice.
În alte concepţii religioase avatarul presupune reîncarnarea succesivă a unei fiinţe.
LUPUL, poate cel mai divers și profund simbol, un animal de pradă, fioros în basme, “animalul stafiilor” în antichitate, care amețea cu privirea, sau totemul lup al triburilor scite, legendă relatată de Herodot, conform căreia oamenii din aceste triburi se schimbau o dată pe an în lup. Și dacii străbuni își spuneau ‘lupi’. Sugestiv și locul de lider al lupului prin steagul, cap de lup, dac. Multe interpretări ale acestui simbol în mitologie, în tradițiile diferitelor popoare, în alchimie, în vrăjitorie. În psihologie, iată C.G. Yung distinge în imaginea lupului acțiunea primejdioasă a unor forțe nestăpânite.
Modernismul îmblânzește mult interpretarea arhetipului lup și chiar proclamă coexistența sa cu omul. În ultimii ani, omul preschimbat în lup a devenit saga cinematografică de mare succes la public- Avatar/ Director James Cameron.
Lirica dorcesciană cuprinde mai multe poeme în tematica arhetipului lup. Sunt trei poezii cu titlul Avatar – cea publicată şi în volumul antologic recent Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, alte două, la paginile 72 şi 103. În acelaşi context, ar putea fi invocat şi poemul Totem (p. 185), precum şi Sfârşit de veac 9 (p. 180).
A v a t a r I I :“Trece un lup roşu,/un lup în flăcări, /aprins, sub orizont, /la marginea sufletului. /Şi sufletul e o câmpie verde, /înflorită, pe-ntinderea căreia, /în amiaza albastră, adorm. E soare. E o linişte aspră./ Lumina te-arată undeva, îndărătul grilajelor./ Şi frumuseţea toată mă priveşte invers, /din anarhica-ţi moarte /smulgându-mă.”
M-am oprit la două dintre aceste texte dați fiind indicii stilistici și de mesaj de excepție lirică.
În poezia lui Eugen Dorcescu avatarul reprezintă recunoșterea ființei, spiritul său, ca urmare a unei revelații iar simbolurile însoțitoare acestei tehnici sunt la fel de puternice și folosite perfect pentru sugestie: somnul, apa, luna…O revelație venind din ceață și somn și care nu se limitează la momentul recunoașterii ființei în profunzimea ei spirituală, în integralitatea ei formatoare, în cromozomii străvechi denumindu-i geneza ci se prelungește spre inițiere. Iar aici intervine și simbolul purificării, a începuturilor, a curățirii mentale și trupești, apa. Poetul folosește excepțional aceste 4 simboluri puternice, somnul, lupul, apa, ființa, într-o compoziție impresionantă în care fiecare imagine, fiecare figură de stil sunt la locul potrivit asigurând și gradația poemului. O structurare perfectă, o scală a avatarului lup care decelează sensul transfigurării poetice la Eugen Dorcescu. Sigur că interpretabilitatea se poate difuza și divaga pe coridoare labirintice dar ceea ce remarc este tocmai unicitatea abordării fiarei lup ca reflexie a ființei, până la a și-o însuși… (Cum un ram
Îşi recunoaşte umbra plutitoare). Nu cred să mai fi citit despre un avatar realizat dinăuntru, este un avatar invers, lupul se transformă în ființă umană, lucrarea avatarului este umanizantă și îmi pare, prin asta, o poetică metafizică excepțională, nescrisă de nimeni până la Eugen Dorcescu.
Avatar
Dormeam. Se prelingea din trupul meu
Fluidul somn, împrospătând pământul
Ca o difuză negură. Şi eu
Spre trupul meu veneam, recunoscându-l.
Înaintam în negură. Eram
Fiinţa care-mi seamănă. Şi care
Se recunoaşte-n sine. Cum un ram
Îşi recunoaşte umbra plutitoare.
Şi-am tresărit simţindu-mă. În trup
Eram cu mine însumi împreună…
(Când m-am trezit, alăturea un lup
Se oglindea în râul alb şi-n lună).
EUGEN DORCESCU a scris recent al doilea Avatar și m-a dus cu gândul la alte simbolistici folosite în literatura noastră, de data aceasta. În acest al doilea poem disting, în imaginile avatarului, un lup prădător, războinic, o luptă chiar între cele două ființe spirituale, acum unite definitiv într-o singură ființă apărătoare, ( Noi, dublul nepătruns, întunecat) cu un gnom care s-a încumetat a ponegri, spune poetul.
Lupta soldată cu înfrângerea ambilor combatanți, readuce aceeași imagine a lunii la final, de data asta într-un tablou al sfâșierii.
Am găsit, în Dicționarul de teme și simboluri al Doinei Ruști, exemplificat un bocet vechi românesc, despre exact acest rol al simbolului lup, cel de purtător de suflete, cel cu acțiune psihopompă ca în mitologia lui Caron:
“Și-ți va mai ieși/Lupul înainte/Ca să te înspăimânte/ Să nu te spăimânți/ Frate bun să-l prinzi/ Că lupul mai știe/ Seama codrilor/ Și-a potecilor/ Și el te va scoate/ La drumul de plai/
La un fecior de crai/ Să te ducă-n rai.”
Sigur că lupta existențială are un singur final, pe marginea genunii, dar alegerea este să închei luptând. Ori mesajul puternic al acestei poezii vorbește despre demnitatea vieții, despre forța care nu cedează mai ales în imundul înconjurător. Mai multă acțiune, mai mult epic în acest al doilea poem dorcescian, însă primul avatar este metafizic accentuat pe când al doilea este un avatar în acțiune, combativ și deloc resemnat.
AVATAR
Un gnom, luând sublimul prea uşor,
Nepricepând, în mâzga lui, cu cine
Se-ncumentă, a ridicat spre mine
Un braţ necugetat, dezgustător.
Surprins de lovitură, am căzut.
Dar, s-a trezit, în chiar fatala clipă,
El, Lupus lupus, ce-a venit, în pripă,
Să facă, şi acum, ce-a mai făcut.
Priveam, printre crenele, câmpul gri,
Pe care fiara fulgera, în goană,
Spre arătarea tâmpă şi vicleană,
Ce-a cutezat, rânjind, a ponegri.
Şi-am contemplat, sub cerul mohorât,
Al cruntei înnoptări medievale,
Cum eu, însoţitorul umbrei tale,
Cum eu şi fiara i-am sărit la gât.
Apoi, am stat, pe marginea genunii,
Noi, dublul nepătruns, întunecat,
Lupul şi eu, pe câmpul sfârtecat:
Doi colţi însângeraţi, în raza lunii.
Ambele poeme, pe care îmi îngădui a le numi perfecte, deschid calea studiului aprofundat al liricii dorcesciene, așa cum o socot, de ani și ani, ca fiind reprezentativă autenticității, frumuseții, unicității și ținând de Poezia Mare contemporană.
Cristina Ștefan, ian 2016
Comentarii recente