George Bacovia- aniversarea a 130 de ani de la naşterea Poetului
„Da, m-am dus pe străzile de care îmi scrii tu
E o jale de toamnă pe-acolo…”
Bacăul îşi aniversează Poetul! Oraşul în care s-a născut, l-a simbolizat ca proprie imagine poetică aşa după cum lirica sa expresionistă a fost o estetică unică, de surprindere unică, a târgului provincial de acum 100 de ani în atmosfera mohorâtă a străzilor pustii.
Şi poate părea straniu astăzi când urbea este luminoasă, clădirile sunt strălucitoare în culori vii, străzile sub răcoarea castanilor sunt largi şi curate, că îl regăsim aici, acasă, într-un anume aer respirabil numai localnicilor, poate pe strada lui, poate pe aleile ascunse din parc, în curtea liceului neschimbat peste veac.
Oricum poeţii îl recunosc simplu pentru că „pustiul şi târziul” toamnelor băcăuane nu s-au schimbat, spaţiul a luat forme moderne, arhitectura s-a înălţat, străzile nu mai au felinare ftizice şi au dispărut bodegile afumate cu obloanele lor grele deschise în stradă. Dar acel spirit unic, bacovianismul, continuă să se divulge în versuri:
„- Iubito, sînt eu la uşa-ngheţată.”
Atmosfera „Plumbului” s-a încuibat în oraş şi poate numai amurgurile violet o scot la iveală, autentică, în tinereţea ei de atunci, umbra poetului.
Poeţii scriu în oraşul în care
„Clavirele plâng în pustiu”
pe când
„Adînc, prezentul, închide fereastra.”
Cenaclul literar artistic Lira21 a dedicat aniversării bacoviene un concurs de poezie a cărui jurizare a fost acceptată de poeţi cunoscuţi, membri de onoare ai cenaclului, profesori universitari, membri USR dar şi de către toţi membrii cenaclului care au dorit să evalueze textele prezentate în concurs.
JURIU:
LOC I POEZIA 32 – IOANA CĂTĂLINA ROŞCULEŢ- 102,55 puncte- darul de smirnă
LOC II POEZIA 4 – ANA TUDORAN – 102,10 puncte- sedimente
LOCIII POEZIA 24- MIRELA BĂLAN – 100,90 puncte- Gustul uşor amărui al scrisului
VOT LIRA21:
LOCUL I- POEZIA 4- 16 PCT – ANA TUDORAN- sedimente
LOCUL II-POEZIA 28-13PCT – OTTILIA ARDELEANU- unui prieten
LOCUL III-POEZIA 2-12PCT – CARMEN TANIA GRIGORE- un sezon cât o viaţă
LOCULIII-POEZIA 30-12 PCT – MARIA DOINA LEONTE- Amurgul deschide o fereastră înlăuntru
Componenţa juriului:
– Victoria Milescu- scriitor, membru USR
– Luminiţa Cristina Petcu- prof. conferenţiar, dr. fil.
– Ioana Geacăr- profesor lit. rom., scriitor, membru USR
– Dorel Cristea, profesor lb rom, scriitor şi critic literar, membru USR
– Revista Plumb, prin redactor şef, Ion Prăjişteanu, membru USR
– Cezarina Adamescu, scriitor, membru de onoare în Lira21, membru USR
– Vlad Turburea, scriitor, membru de onoare Lira21
– Silvia Bitere, scriitor, membru de onoare Lira21
– Elisabeta Iosif, jurnalist, scriitor, critic, preşedintele Ligii Scriitorilor Bucureşti
– Ionuţ Caragea- scriitor, critic, membru USR
– Daniel D Marin, prof. lb rom, membru USR, consilier editor pe site RoLiteratura
– Virgil Titarenco, scriitor, director site literar Hermeneia
– Teodor Dume, scriitor, jurnalist, membru de onoare Lira21
–
Broşura editată la Editura ARtBook Bacău consemnează acest eveniment aniversar,
Sub consilierea scriitorului Calistrat Costin, preşedintele filialei USR bacău şi redactorului şef al revistei Plumb, Ion Prăjişteanu.
—————————————————–
Postat de:Cristina Ştefan | Categoria: Critica literaraLa data: 2011-08-15 19:57:07 | Numar de comentarii: 13 | Citit de: 242 ori (in ultimele 7 zile)
Pășesc timid în atmosferă bacoviană, cu ploi nesfârşite şi corbi. Încerc să trec dincolo de vers. Bacovia este mai mult decat un poet. Este esența! Îi aud strigătul, îl trec prin inima mea și numai atunci pot spune că îl înțeleg -” Eu nu fac poezie, eu scriu așa precum vorbesc”.
”Cubul negru”
de G. Bacovia
Enervat de această lungă agonie a unui veac suspect; umilit, mai mult ca totdeauna, de ironica reflexiune a unui poet din veacul viitor al frumuseţii, veneam spre casă într-o noapte, târziu, înnebunit de mizeria şi minciuna în care am apărut. Eram pierdut, inutil, mai ridicol ca niciodată.
Oraşul mic dormea în noaptea lui…
Acasă, un plic alb, la aprinsul lămpii, apăru pe podele lângă uşă, în tăcuta odaie, unde stau de mult fără să fi avut nici o corespondenţă de nicăieri.
Am deschis plicul, şi pe cartonul negru-mat era scris cu alb:
“Vino pe podul de fier, mâine la ora 3 d.m.”
M-am gândit să nu mă duc. Cum, însă, în noaptea aceea eram cu totul nimicit de viaţa reală, invitaţia aceasta mă lăsă indiferent părându-mi chiar un lux, bun de emoţii bizare pentru alţii.
…………………………….
Prizonier al propriilor obsesii, bolnav de melancolie cum singur se declară, poetul pe umerii căruia s-au răsturnat toamnele lumii, este şi va rămâne una dintre cele mai reprezentative şi inconfundabile personalităţi ale literaturii române care se distinge de ceilalţi prin atmosfera de plumb pe care reuşeşte să o zugrăvească fără prea mari eforturi şi care induce o stare sufletească copleşitoare cu care m-am identificat de nenumărate ori.
În timpul liceului pe care l-am făcut la Bacău, obişnuiam să-l vizitez ori de câte ori aveam drum spre biblioteca unde se află statuia poetului. Mă fascina singurătatea foarte bine surprinsă de altfel de artistul care a realizat lucrarea. De fiecare dată întrebam obsesiv: „De ce eşti atât de singur şi trist? De ce ?” După atâţia ani, citind volumul „Plumb” am găsit şi răspunsul dat chiar de poet într-una din convorbirile cu I.Valerian:
„ Evit oamenii pentru că persoana mea ar aduce un fel de umbrire peste veselia lor spontană. Îi respect prea mult ca să le aduc vreo supărare.” Aceasta este Omul şi Poetul George Bacovia „..un solitar,/ ce-a râs amar /şi-a plâns mereu” (epitaf)
Mie imi vine mai greu sa ma pronunt in cel priveste pe poetul George Bacovia!
Dar voi citi cat mai mult din opera sa si apoi voi scrie ce simt eu atunci cand ma aflu prinsa in anotimpurile bacoviene!
Nici nu ştiu ce să vă zic despre poetul George Bacovia sau, mai cu seamă, despre George Bacovia. Că a trăit şi că trăieşte? Că aduce o mare cinste neamului românesc? Asta, da, pot! Că s-a născut în anotimpul de ceară, într-o septembrie gravată în calendar cu ochi melancolici? Ce pot să spun? Sunt măruntă. Să mă pot înălţa, să-i ţin coroana, sus, pe frunte, ar fi o neghiobie din partea mea, o sfidare către poet să cuget prin viu grai. E greu să aduci în discuţie persoana poetului în scris. A face critică, de orice natură ar fi ea, unei personalităţi, nu este un lucru deloc simplu. El implică multă informaţie despre autor, un bagaj de cunoştinţe cel puţin minime despre universul poetic al acestuia, pe când, personal, mă simt limitată între ce ştiu despre şi ce pot să scriu despre. Spunea, cândva, Arghezi despre Eminescu şi cred că ce spunea domnia sa se potriveşte fiecărui mare poet în parte, aceste rânduri: “A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă.”
Am să las câteva versuri scrise de mine, aici şi acum, întru amintirea poetului, o rotiţă care s-a învârtit în omul care sunt. sună cam aşa:
lăsat în umbră de cu seară/un ochi aveam şi-n el lumină / în cercuri largi se risipea a moarte/pământul putred care-şi ducea mormântul în surdină/ o vino azi, o vino mâine, o vino când vei vrea să vii/ cu-un ochi să-mi dăruieşti lumină/ în umbră-mi veşnic pururea să-mi fii (Silvia Bitere – “ochiul de veghe”)
Chiar dacă se împlinesc o sută treizeci de ani de la naşterea lui, îi simţim prezenţa,
azi la fel ca ieri, aceleaşi dureri, aceleaşi doruri, aceleaşi tăceri.. şi emigrări.
Ebreia
Ebreie,
Plângând te-ai dus de-aicea peste mări
Şi te-a cuprins, pe veci, în depărtări,
America…
Ebreie,
De dorul ţării noastre, de alean,
Tu mori plângând, privind peste ocean,
Eu gem în vechiul continent.
Bacovia, nu a fost doar un compozitor de vorbe, a reusit prin vers sa aprinda intunericul zilei cu lumina blanda a unei lampi, Bacovia nu este doar un poet al tristetii,are subtilitati ironii, cum ar fi in; fragment
Nihil novi
” Aceste cuvinte
Ţi le trimit
De lângă lampa arzând.
Acuşi mă culc,
Dar făr-a dormi
Voi asculta
Derizorii ecouri.
– De-ar veni aurora…
Mă gândesc.
Pentru nişte bani.
Voi bea pentru unii
Ne-nţeles pentru alţii…
Oricâtă destinsă noapte,
– De-ar veni aurora…”
recunoaştem aici insomniile, gândurile care de multe ori ne ţin treji şi grijile
”Acusi mă culc / Dar făr-a dormi /
A trecut prin filtrul timpului depăşidu-l, ajungând la sufletul nostru prin vers viu, contemporan printr-un prezent perpetuu,
nu încearcă să zugrăvească urâtul plictisul anotimpului, îl reda în nuditatea naturală, dar cu câtă măiestrie, şi încântare, ca şi iubirea pentru oraşul pe care l-a iubit până la final.
fragment din poezia;
Festivă.
” Bătrân de 75 de ani,
Cu flori şi decoraţie-,
Am devenit un tânăr
De 57 de ani…
Aici, la piept,
E steaua din Bacău…
Am fost o poezie noaptea
Aceasta.”
Aşa cum şi poetul, rămâne peste veac, o stea Bacoviană, îmbrăcat în veşnicul amurg de toamnă violet.
lui Bacovia îi dedic această poezie scrisă dintr-o suflare:
lui. cuvintele lui
omul de plumb
păşeşte în amurguri
abandonându-se nervilor
umbrele-i sunt grele
tristeţi lacustre
trec anotimpuri
ca nişte obsesii
îi plouă uitarea
în suflet melancolice nopţi
fac zgomot de boală
în pieptul de scânduri
e cenuşiu şi
e frig
Poezia lui Bacovia mi-a patruns in suflet inca din vremea copilariei, usa fiind deschisa de vocea inegalabila a lui Nicu Alifantis!
Sentimentul zadarniciei, transmis printro gama de sonoritati tulburatoare, s-a pliat perfect peste starile mele pesimiste, contribuind la ingrosarea carapacei sub care pulsau ganduri, emotii, trairi…si cum nimic nu este intamplator, la examenul de bacalaureat am avut ca subiect “o incursiune in universul bacovian”, moment in care m-am dezlantuit si am surprins comisia cu o lucrare originala, un dialog imaginar cu autorul care ma hranise spiritual in clipe de singuratate!
Mi-am petrecut copilăria şi adolescenţa sub semnul ploii. Picturile mele naïve surprindeau mereu amurguri şi ploi de toamnă în care culorile fuzionau în nuanţe putrede. Aveam o anume tristeţe pe care nu o dezvăluiam prin cuvinte. În liceu, când l-am întâlnit pe Bacovia, am simţit că e un alt eu, unul geamăn, un fel de prieten de dincolo de poeme care îmi citea sufletul. Poezia lui e poemul mea nescris, pictura mea nepictată, refrenul meu necântat. E poetul melancoliei din toamnele mele româneşti şi al iubirii tihnite, cuminţi, din nopţile de iarnă din decembrie.
,, Te uită cum ninge decembre…
Spre geamuri, iubito, priveşte –
Mai spune s-aducă jăratec
Şi focul s-aud cum trosneşte.
Şi mână fotoliul spre sobă,
La horn să ascult vijelia,
Sau zilele mele – totuna –
Aş vrea să le-nvăţ simfonia.”
( ,,Decembre”, George Bacovia )
Poetul aniversat în acest an mi-a inspirat poemul:
Destin neînţeles
În colţul prăfuit de somnolenţe
un pian dezacordat
dă semne grave de singurătate
pe portativul timpului
agăţ doimi de clipe
şi pauze întregi cât să înghit în sec
de pofta unei promenade
printre frunze mustind a ploi
presez pe tâmple ultima filă
cu poeme din locuinţe lacustre
mai torn din cafea pe amarul
unui cub de zahăr
poate aşa voi înţelege
de ce m-a născut toamna
sub nucul putred
Am studiat la liceul care până nu demult îi purta numele. Nu voi putea uita vreodată fragmentul din poezia „Piano”, afişat la intrarea în şcoală:
„Şi iar toate-s triste,
Şi azi ca şi ieri-
Potop de dureri”.
Versurile bacoviene mi-au marcat adolescenţa împreună cu scrierile lui Cioran, ale căror blazare m-a dus, la vremea respectivă, cu gândul la sinucidere. Încă privesc cu teamă cărţile lui Cioran în bibliotecă; nu am curajul, mă amăgesc că nici vârsta, pentru a le reciti. Bacovia însă mi-a dăruit acea tristeţe necesară unei înţelegeri mai profunde a vieţii.
de 
George Bacovia- aniversarea a 130 de ani de la naşterea Poetului
.jpeg)
Comentarii recente