Capitolul 3

„Ea? Seamănă mult. Acelaşi umblet, deşi de unde să ştiu cum ii umbletul. Nu este ea. Şi dacă-i ea! Încă nu-i târziu s-o ajung din urmă, s-o ating uşor de braţ şi… ce? ce să-i spun. S-o întreb… Dumnezeule, nimic mai simplu şi mai greu. Cel puţin s-o privesc în ochi şi apoi să savurez amintirea iar şi iar. Poate să-i spun, în sfârşit. Să-i spun că… o iubesc. Nu, nu acum, nu atât de direct, mă va crede smintit, se va speria ca atunci, când am încercat s-o invit la o cafea la ieşirea din biserică. Dar aş vrea să înţeleagă că nu e un moft. Măcar să ştie cât de mult înseamnă pentru mine. Şi ce dacă n-o cunosc şi are un iubit, ce dacă sunt mai în vârstă cu vreo douăzeci de ani, parcă astea contează când iubeşti? Din prima clipă. Când i-am zărit profilul m-a trăsnit. Anume aşa cum am fost convins totdeauna că trebuie să te trăsnească. În acelaşi moment am înţeles, alta nu va mai fi. Doar ea este unica pentru mine. Da, aşa ar trebui să-i spun. Cum…? Nu ştiu. Sentimentul m-a invadat. N-ar fi avut rost să-i opun rezistenţă, nu doream să lupt. Din contra, mă bucuram, zburam ca un aiurit care nu-şi dă seama de hăul prăpastiei în care va cădea. Mi se părea că-mi fuseseră iertate toate greşelile, c-aş fi liber, ales pentru ceva special şi măreţ. Aveam senzaţia că eram unicul pentru ea, singurul bărbat al ei. Al ei? Hahaha, pe naiba, a refuzat să stea de vorbă şi cum mă privea. Sunt sigur că m-a crezut unul din acei care acostează femeile cu propuneri deşuchete, un obsedat sau maniac m-o fi crezut. Am vrut să-i explic, s-o fac să înţeleagă şi să nu-i mai fie teamă. Vreau să ştie c-o divinizez, nici gând s-o tratez nerespectuos. Nu m-am gândit niciodată să fac sex cu ea, nu că n-aş vrea, dar consider că nu am dreptul să-mi imaginez aşa ceva atâta timp cât nu mă iubeşte. De unde, mă rog, încrederea feerică, iraţională, lipsită de orice temei, că ea m-ar putea iubi. Cum să stârpesc iluzia periculoasă. Dar dacă e adevărat? Dacă m-a privit pe furiş şi i-am plăcut? Poate nu vrea să recunoască, nu este pregătită de o trăire atât de copleşitoare. Poate nu realizează ea însăşi că mă iubeşte. Trupul ei se trage spre mine. Ochii ei îmi răspund altfel, chiar şi atunci când priveşte cu un soi de răceală retractilă, mâinile ei parcă vor să sugereze altceva. E imposibil să nu ştie ce simt, iar dacă ştie, precis că simte şi ea. Poate nu acelaşi lucru şi nu la fel, dar simte ceva pentru mine, ceva puternic şi aceasta mi se transmite, circulă între noi ca un şarpe de foc. Ah, m-aş trage de păr, mi-aş căra la pumni pentru asemenea închipuiri. De unde, bă, ideea că te-a remarcat. Uite-te în oglindă, trezeşte-te odată! Un moş curgându-i balele după o fătucă, eşti dezgustător. Taci, taci, nici chiar aşa. Şifonat puţin. Tinereţea la bărbaţi e agasantă. Nu mai sunt un creţ cu porniri necenzurate; ştiu ei de gingăşie, au ei tehnică? Termină cu tehnica, să n-o atingi, că te… mă….”

Nu era conştient că de ceva timp urmărea cu paşi repezi silueta în palton de culoare crem, gesticulând şi mişcându-şi buzele. Deodată femeia îşi încetini mersul. Întoarse către el un chip alb şi dur, cu privire boreală. Nu era ea. Se simţi salvat şi dezamăgit. Îi zâmbi dispreţuitor cucoanei şi traversă strada. Inima însă contnua să se zbuciume în tactul unei rapsodii. Zăbovi la chioşcul de la intersecţie să-şi ia ţigări. Vânzătoarea număra leii, pălăvrăgind degajat în rusă la mobil, în timp ce el îşi dibuia nerăbdător bricheta prin buzunarul scurtei. Atunci prinse cu nările un parfum, mai degrabă o adiere, dintr-o parte, şi ridicându-şi ochii, privirea i se întâlni cu cea a tinerei. Tocmai se apropie să treacă pe lângă chioşc, să traverseze strada spre parc, să meargă cu acelaşi aer clar şi cuminte mai departe spre o destinaţie necunoscută lui, într-o viaţă despre care el nu are nici un drept să afle, şi de data aceasta e… ea.

„Doar n-am înnebunit, spune-mi dacă ţi se pare că n-aş fi adecvat. Eu însumi nu mai sunt sigur. Uneori am impresia că delirez, nu mă mai pot suporta. Dragostea această e atât de… ireală, uneori simt că e prea mult pentru mine.”

Nadejda îl priveşte înţelegătoare şi zâmbeşte. Un zâmbet abia schiţat, incert, nu-l deranjează. Oricum el avea nevoie de interlocuitoare mai mult de formă, ca să nu vorbească singur cu sine, cum i se întâmplă de când se despărţise de Violeta. Şi apoi, nu pot fi acestea dezbătute cu un bărbat, fie el şi cel mai bun prieten. Se cunosc de mult timp, şi totuşi, între el şi Nadejda mereu va pluti o distanţă tomnatică, insesizabilă. Deosebirea de caracter îi face să privească lucrurile din racursiuri diferite. Cu fruntea ei înaltă şi privirea surâzătoare, expresia mereu voit optimistă, în ciuda celor câteva lovituri primite de la soartă, i se părea o persoană potrivită pentru asemenea confidenţe. Numai de nu s-ar băga şi cu sfaturi, chiar dacă i le-ar cere. O întreabă din nou ce părere are şi cum ar fi nimerit să se comporte. Presimte că orice sugestie i-ar putea stârni o revoltă surdă, ca atingerea neatentă şi grosolană, pentru că nu are cum Nadea să înţeleagă complexitatea, forţa fulminantă a simţirilor contradictorii care-l zguduie periodic, de când s-a îndrăgostit de „fata din hram”, cum o botezase prietena lui. Cu toată că, ce prietenă? Între bărbat şi femeie nu există, nu poate să existe prietenie autentică, de asta s-a convins de multe ori. Doar o amiciţie de circumstanţă, un aranjament provizoriu între două fiinţe de sex opus, ambii în căutarea jumătăţii sale. Doar acest imbold comun şi singurătatea care te ajunge la os face posibilă comunicarea lor. Fără implicaţii false. Femeile sunt pur şi simplu altfel, bine-a zis cineva că femeile sunt de pe altă planetă, decât bărbaţii. „Poate provenim din două specii diferite”, se aventurează ceva mai îngăduitor, iar Nadejda scutură voioasă din cap şi completează cu truismul că, în plus, ei sunt de pe Marte, iar ele de pe Venus. La drept vorbind, fraze din astea banale aruncate în context, ca frunzele de salată în… salată, edifică întâmplător starea de confort, precum orice loc comun în momentele când viaţa te ia cu asalt pe nepusă masă.

„Şi nu te bucuri defel? Eşti îndrăgostit… Cât de mult mi-aş dori… Pentru mine ar fi ca un miracol, un cadou…, probabil. Cred că aş savura cu recunoştinţă fiecare clipă, chiar dacă s-ar dovedi că sentimentul nu-şi află răsunet în celălalt.” E uşor de spus, o privi cu ciudă şi cam pieziş. E uşor să priveşti prin binoclu tornada din sufletul altuia. Să tratezi abstract despre latura diafană a beţiei. Asta e, mai nu se plesni cu palma peste frunte, după care lăsă privirea să hoinărească.

Nişte copii presoară firimituri în faţa catedralei, adunând porumbeii de prin copaci, şi îi fugăresc apoi ca aceştea să se împrăştie zgomotos. Doi tineri au alunecat abil pe role, ocolind clopotniţa, spre una din aleile pe partea opusă, de unde răsună vocile plăpânde ale puştilor jucându-se pe micul teren amenajat de primărie. Aerul călduţ de martie înconjoară cu precizie orice muchie, profil, conturează liniile statice şi pe acelea labile, înălbeşte culorile pe o parte, adâncindu-le pe cealaltă în contrast.

El inspiră adânc şi lasă lumina să-i curgă proaspătă în piept.  I se răsfiră, curat şi relaxant, prin tot corpul. E bine, totuşi. Eşti viu, respiri uite-aşa la soare, priveşti prin genele mijite, rezemat de speteaza băncii, culorile spălate de primăvară. Apropiindu-se, depărtându-se. Să ai pe cineva alături, chiar dacă nu este fiinţa aceea unică, poate e mai bine să nu fie ea, principalul e că eşti, şi în acelaşi timp nu eşti, complet singur. Acum parcă nu contează, ar putea fi oricine, om să fie. Imaginea „fetei din hram” se subţiază, devine mai puţin incitantă, se topeşte. „De ce oare ne complicăm noi înşine viaţa?”, se aude rostind zâmbitor şi aproape fericit. Ar fi fost fericit, dacă ar crede că e posibil. Nu se ştie prin ce cotloane îi stă înfiptă convingerea că fericirea nu poate fi atinsă aşa din senin. Trebuie s-o meriţi, să lupţi pentru ea. „Prostii, uite-o chiar acum, se întâmplă”, îşi priveşte palmele întoarse în sus de parcă s-ar aştepta să-i răsară ceva în ele. Ceva despre care ar putea conchide că e fericire. Erau încălzite de raze.