AUREL AVRAM STĂNESCU- romanul studenției neliniștite

octombrie 29, 2017 în Cărți de Cristina Ștefan

AUREL AVRAM STĂNESCU- romanul studenției neliniștite

 

Un jurnal de amintiri, intitulat Anii mei apocaliptici, aparținând constănțeanului Aurel Avram Stănescu are la subsolul titlului următoarea explicație:

                           “Roman umoristic, satiric, amuzant și ironic cu CV.

Nu m-am simțit niciodată atașat unui an, am aparținut totdeauna facultății!

Sursă Socrate.

Această carte e scrisă în întregime între ghilimele!”

 

Autorul este cunoscut în mediul literar on-line, fiind activ pe site-urile de profil cu poezie și proză. A publicat în mai multe genuri literare:

Adevărul dintre noi, proză scurtă;  Un liceu la malul mării, roman, Abstracțiuni cantabile, poezii și spune, biografic, despre vremea scrisului său, cu debut în anul 2009:  “Palmaresul meu literar se întinde prin diverse reviste şi publicaţii electronice, on line:  Ecoul, Cetatea lui Bucur, Singur, Egophobia, Cărticica românească de copii, Faleze de piatră, de asemenea am romane publicate în editura Tânărul scriitor (Intermundus), Saltmin şi în alte biblioteci virtuale. Activez pe diverse site.uri literare. Am debutat în presa scrisă prin intermediul ziarului ‚’’Cuvântul liber’’ din Târgul Mureş, unde îmi apar sporadic articole, eseuri, poezii. De asemenea am fost publicat în revistele Vatra veche, Climate literare. Am apărut şi în câteva antologii de poezii şi proză.”

 

 

“Anii mei apocaliptici”, al doilea roman al lui Aurel Avram Stănescu , este o scriere confesivă despre studenție, în Bucureștii optzeciști, cu personaje reale, în fapt, memorii romanțate ale tânărului de atunci, o descriere comportamentală, de mentalitate și alură caracteristică tinerilor școliți la universitățile și institutele politehnice românești de la sfârșitul veacului trecut.

Scris într-un ritm alert și divizat în 28 de episoade, romanul- jurnal are umor,  sarcasm, ironie și  este un dosar de existență, cu fațetele multiple ale tinereții, naratorul fiind și personajul principal, confesor… despre nebuniile, obsesiile și balivernele Anilor *apocaliptici!”

 

*Apocaliptici – fantastici, monstruoși,  catastrofali, înspăimântători, înfiorători, zbuciumați, îngrozitori, dar și la figurat…teribili, revelatorii, surprinzători, dezvăluiți, descoperiți, vizionari, simbolici, profetici, obscuri, misterioși.”

 

Romanul-jurnal este unul frescă, plin de culoarea acelui deceniu, este un roman care reconstituie, deopotrivă, societatea tinerească de atunci și psihologia studențească manifestă. Poate romanul Sfârșit de veac în București, al lui Ion Marin Sadoveanu,  să fie precursorul acestui volum, fiind reflexia veacului trecut, acum, în noul mileniu, după 40 de ani de schimbări în mentalități universitare.

Studenții de atunci locuiau în cămine, în jurul cărora erau “cârciumioare, cântau numeroși vioriști, guriști, acordeoniști ambulanți și majoritatea erau destul de buni, interpretând ce melodii pofteai, chiar din repertoriul internațional.”

Visulbobocilor studenți era de a găsi o cămăruță modestă, ieftină, fără confort și la începutul anului studențesc era o vânzoleală de nedescris întru căutarea oprtunităților locative. De cele mai multe ori erau în celălalt capăt al urbei:

 

“De multe ori, tentat de timpul frumos, făceam drumul până la facultate, lăsând deoparte Foișorul de Foc, căminul de fete din rotonda Izvorul Rece unde era și restaurantul; lăsam intersecția de lângă Calea Moșilor, cu Ministerul de Externe și Biserica Armenească și continuam drumul, mergeam prin Piața Rosetti… unde se pregătea cel mai bun chebap. Urma apoi Universitatea și Victoriei, având cârciuma armatei cu prețuri de alimentară, dar fără acces pentru noi decât întâmplător, după care venea Cișmigiul, Piața Mihail Kogălniceanu, unde se făceau niște pateuri grozave în foitaj cu brânză cărora le adăugai un chefir sau chiar o sana proaspete, și ramificațiile spre Medicină-Farmacie și IATC, ca să ajungi în sfârșit la Drept, unde în spate, pe lateral aveam facultatea… din cărămidă roșie, învelită cu iederă și despărțită de Operă printr-un gard înalt.”

În ton nostalgic, anii de studenție sunt descriși pe mai multe oglinzi epice, tabloul fiind evocat  vivace pe caracteristici ale epocii. Studenții din anii optzeci citesc acest roman ca pe propriul jurnal studențesc, indiferent în care capăt de țară și-au urmat studiile, pentru că normele, cursurile, examenele, chiar și cântecele erau aceleași și făceau parte din curriculum vitae al studentului român.

Examenele se dădeau cu profesori despre care aflam legende de la cei mari sau de la absolvenți, care mai de care mai subiectivi, mai orgolioși sau mai puși pe șotii:..examinatoare.

“Nu învățam în timpul anului. Consideram în sesiune, trei zile alocate studiului la o materie sunt de ajuns să parcurgi ce se preda la o materie timp de un semestru.”

An de an se mergea la practica agricolă sau la muncă patriotică:

“Am plecat la muncă patriotică pe autostrada București-Pitești! Eram cazați în Greci, satul natal al lui Gică… escrocul. Dormeam în școală, în trei săli de clasă imense, dar nu conta, în cele trei încăperi a încăput  tot anul nostru! Eram aproape o sută de băieți. Mâncarea era sub orice critică; de obicei nu erau cartofii curățați cum trebuie, orezul, mazărea aveau viermi, mâncam puțin din ea, din sos, și mai mult desertul, niște biscuiți cumpărați de la Magazinul universal din sat. Fasolea era singurul fel pe care îl înghițeam cu plăcere.”

 

Masa la cantină, cazarea la cămin, cu pilele necesare impuse de nevoie cu mai marii responsabili în aceste locații, făceau deliciul realităților studențești,  poznelor,  micilor ilegalități cu cartele sau bonuri de masă, aranjamentelor și prieteniilor. Foamea studențească era vip-ul zilnic.

 

“Administratorul căminului, o femeie miloasă care m-a simpatizat din prima clipă, și m-a lăsat să plătesc numai căminul… de multe ori mă mai păsuia câteva zile. Cu masa știa că mă descurc ușor la cantină, unde erau femei de treabă și mă ajutau cu suplimente. Seara la opt când se închidea cantina, bucătăresele mă procopseau cu chifteluțe sau fripturele* rămase întregi, neatinse și întotdeauna găseam o tavă plină pentru mine.

     Anii cât am stat în Voievod am dus-o împărătește cu mâncarea, însă de cele mai multe ori nu ajungeam seara la masă. Eram prin oraș, luam masa prin alte părți, cantine sau chiar deloc, iar noaptea când mă întorceam la cămin, mâncam adesea cu plăcere deosebită câteva colțuri de pâine neagră chiar uscată cu muștar.”

 

Anul universitar era, firește, politizat, cât despre asta studenții acelor vremuri, ei, în majoritate, făceau parte din clasa apolitică, revoltată, satirică la adresa sistemului:

 

“Președintele unei țări serioase, așa cum era țara mea nu putea scăpa ocazia să nu-și atragă tineretul studios de partea sa, așa că a început anul școlar cu mare pompă, alai, transmisii televizate și radiodifuzate. S-au închis toate porțile facultății pe care aveam de gând să le rupem cu sârguința noastră vestită, să ne oblige astfel să mergem în Regie la marea sărbătoare. Decanul Casneti, cu studenții lui fruntași s-au pierdut în marea masă de sărbătoriți, iar noi adevărații studenți, ne-am văzut de treburile noastre. Se făcuse liniște în Capitală, numai megafoanele pe ulițe urlau discursul prefabricat… toți îl urmăreau pasionați pe președintele peltic care de obicei ținea ore întregi capul de afiș la TVR.”

 

Aurel Avram Stănescu narează întâmplări personale, dar romanul nu este nici pe departe descriptiv sau o relatare de viață, filmică, biografică. El construiește epic. Intervine tema erotică, relevată susținut, cu aplomb. Personajele prind culoare, iar povestirea, dinamică. Giulia, frumoasa blondă, pe cât de elegantă, pe atât de interesantă, pare a fi un personaj țintă, căci apare rar printre meandrele povestite cu patos despre colegi, profesori și teribilisme specifice entuziasmului tineresc. Giulia, cea “ca o amforă grecească” are ludicul și umorul propice unei relaționări romantice și povestitorul nu ascunde admirația, dragostea, teama de a o pierde, într-o relatare tumultoasă, fără a fi pudibond, ba, dimpotrivă, relatând scene erotice la limită: nuditate, sex, echilibrând atent narațiunea cu romantism, cu lirism, pentru a nu pica în obscenitate:

 

“Mă îndepărtam încet și o tristețe covârșitoare îmi invadase ființa. Mi-era somn… dar mi se făcuse iarăși dor de Giulia! Lăsasem depărtare între noi, distanța a doi castani sălbatici. Am întors repede capul în aceeași clipă! Îmi făcu veselă semn cu mâna și i-am răspuns la fel… derutat.”

 

Giulia este însăși tinerețea, studenția și finalul romanului aduce o cheie onirică, dar și simbolică, în același timp: despărțirea pe un peron de gară de Giulia, în fapt este despărțirea de studenție. Ruptura se produce la limita fantasticului, Giulia este zărită, e o umbră, este căutată cu disperare, dar ea … “pierise după o perdea inaccesibilă mie, fără nicio urmă.”

 

 

Romanul Anii mei apocaliptici nu este doar despre studenție și dragoste, ci este el însuși unul tineresc, scris acum la vârsta maturității autorului, dar cu manieră juvenilă, captivantă. Capitolele romanului incită la parcurgerea epicului celor mai frumoși ani, tumultoasa vârstă a căutărilor și înțelegerilor, a dilemelor și luatului vieții în piept dar și a definirii erotice din inexperiența specifică celor douăzeci de ani, a definirii prieteniei, relaționării, comunicării.  Frumos! Nostalgic! De altfel în capitolul final, unul concluziv, autorul definește mesajul acestui roman:

“Cartea este dedicată prietenilor mei restanțieri, repetenți, exmatriculați care i-au făcut decanului Casneti viața mai palpitantă!

     Țin să menționez că am trecut prin toate stările, pâlpâind din aripi și trecând ca rățoiul prin balta uriașă ce se cheamă viață!” 

Anii mei apocaliptici sunt anii noștri universali ai tinereții și studenției, dispăruți în meandrele vieții și de aceea important nutrient viselor nedevenite încă limitări, constrîngeri, o libertate pe care ne-am dori-o până la sfârșit. Un roman  în caracter de memorii romanțate, proiecteză în spațiul literar un prozator talentat: Aurel Avram Stănescu.

 

Cristina Ștefan, oct 2017

 

 

 

 

 

Note